Tim Marshall, cunoscut publicului grație volumului Prizonierii Geografiei, publicat în primă ediție în Marea Britanie încă din 2015 (ce a cunoscut și o ediție în limba română, apărută tot la Editura Litera), propune de această dată cititorilor o carte care se constituie într-o continuare firească a demersului său inițial. Dacă în Prizonierii Geografiei, lucrare care a cunoscut numeroase traduceri, Marshall explică rolul și influența unor forme de relief și detalii geografice asupra evoluției unor națiuni, de această dată, în Puterea Geografiei, acesta identifică și explorează zece puncte reper de pe harta lumii, fie că este vorba de de regiuni (precum Sahel), de țări precum (Iran, Arabia Saudită, Marea Britanie, Grecia, Turcia, Etiopia, Spania) sau de țări care ocupă în întregime un continent (Australia), pentru a încheia analiza cu spațiul extra atmosferic, prin prisma valenței sale de potențial teatru de confruntare.
Autorul, jurnalist cu experiență solidă în sfera politcii externe, editor în amintitul domeniu pentru televiziunile britanice BBC și Sky News, a oferit, de-a lungul carierei, analize și a semnat articole și pentru presa scrisă, atât pentru The Times, cât și pentru Guardian și Daily Telegraph. De altfel, tocmai experiența sa de jurnalist de politică externă și materialele de presă transmise din peste 40 de țări, acoperind conflicte din epocă din mai multe puncte fierbinți de pe glob, începând cu Bosnia și Macedonia și continuând cu Kosovo, Afganistan, Irak, Liban, Siria și Israel, i-au permis înțelegerea unor evoluții și i-au facilitat elaborarea unor proiecții echilibrate legate de viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat al unor zone de conflict.
Chiar dacă fiecare din cele zece repere abordate în volum are o semnificație deosebită, o întrebare pertinentă ar fi de ce doar acestea sau de ce tocmai acestea, având în vedere că altele au fost trecute cu vederea (ne gândim, bunăoară, cel puțin la China). Ar putea fi, cele omise, subiectul unei cercetări de sine stătătoare? Probabil că da. Revenind la cele zece repere (regiuni sau țări) abordate în volum, unele au, fără urmă de îndoială, o însemnătate aparte, în primul rând legată de trecutul lor, care le modelează sau influențează prezentul. Ne referim în primul rând la Grecia, cea care deține un loc aparte în rândul diferitelor abordări ale exegeților geopoliticii, cu atât mai mult cu cât părintele acestei discipline este considerat a fi nimeni altul decât Tucidide. Același Tucidide care, cu a sa Istorie a războiului peloponesiac, a deschis drumul studiilor dedicate impactului așezării geografice asupra politicii interne și mai ales externe a unei entități statale, chiar dacă termenul în sine de geopolitică a fost introdus mult mai târziu, de către politologul Rudolf Kjellen (1899), iar cel care a expus fundamentele geopoliticii a fost Friedrich Ratzel, în a sa lucrare Geografia politică. Revenind la Tucidide, acesta a expus cele două elemente primordiale, anume munții și marea, ca piloni ai trecutului, prezentului și mai ales viitorului Greciei, care pentru a se putea așeza la adăpost și pentru a prospera avea nevoie nu doar de munții ce se constituie într-o barieră naturală în fața unei potențiale amenințări externe, ci și de o redutabilă forță navală, echivalentă cu veritabilă putere maritimă în Marea Egee, cu rol nu doar militar ci și, sau mai ales, comercial. Autorul poartă cititorul prin secole și milenii de istorie, coborând până în vremea formării orașelor-stat din Grecia antică, în demersul său de a explica modul în care specificul geografic al unei entități modelează evoluția sa, cu atât mai vizibil în cazul Greciei. Exemplul clasic și unul totodată la îndemână poate fi considerat în acest sens orașul-stat Atena, perceput de cei mai mulți ca fiind un etalon pentru Grecia antică, întrucât a reprezentat, în epocă, cea nai avansată civilizație a lumii occidentale. În fond, sintagma „leagănul civilizației occidentale, folosită cu referire la Grecia antică, se întemeiază pe ideea că bazele democrației, filozofiei, artelor și științei se datorează acesteia, mai precis perioadei clasice (490-323 a. Ch), influențând, mai apoi, Imperiul Roman și restul lumii.
Peste secole, reminiscențe ale concepției legată de imaginea și rolul Greciei în lume, ca leagăn al civilizației occidentale, s-au perpetuat și au devenit parte a mentalului colectiv și mai apoi, parte a idealului național elen, preluat și diseminat în doctrine sau abordări geopolitice precum Megali Idea-Μεγάλη Ιδέα (deși în acest caz, țelul exprimat era legat de reînvierea moștenirii Imperiului bizantin). Marea Idee, concept ce definește curentul național elen, ce avea ca obiectiv fãurirea unui stat grec care sã cuprindã în granițele sale pe toți elenii, a reprezentat un laitmotiv al aspirațiilor naționale ale grecilor, ce avea sã domine abordãrile de politicã externã pentru o bună perioadă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea. Marea Idee viza reunirea tuturor fostelor teritorii bizantine, de la Marea Ionicã la Asia Micã și Marea Neagrã în Est și din Tracia, Macedonia și Epir în Nord, pânã la Creta și Cipru, în Sud, într-o entitate statalã având capitala la Constantinopol. Așa cum menționam însă, Megali Idea a suferit o loviturã devastatoare odatã cu înfrângerea Greciei în rãzboiul greco-turc (1919–1922) și cu schimbul de populație dintre cele douã state din anul 1923, iar eșecul său dramatic a reprezentat totodată o traumă națională, profund resimțită în Grecia interbelică, cu atât mai mult cu cât dezastrul (sintagma consacrată, în limba greacă, este sugestivă: μικρασιατικη καταστροφη-catastrofa din Asia Mică) survenise în contextul confruntărilor cu Imperiul Otoman, precursorul Turciei actuale, alt reper analizat de Tim Marshall, în secțiunea imediat următoare, în strânsă legătură cu Grecia. Revenind la antichitate, deznodământul războiului peloponesiac, conflict desfășurat de-a lungul a trei decenii (431-404 a. Ch), pe fondul rivalității dintre Atena și Sparta, avea să însemne apusul puterii Atenei și desființarea ligii de la Delos, Sparta reușind să obțină hegemonia, devenind spre sfârșitul secolului al V-lea a. Ch. cea mai mare putere a Greciei și dominând Marea Egee. Treptat, odată cu ridicarea și extinderea puterii Romei, culminând cu ocuparea orașelor state grecești, Grecia, deși cucerită militar, avea să disemineze valorile civilizației sale și să inspire cultura Romei antice, într-un proces care a semănat cu o formă de cucerire culturală a Romei de către Grecia (de unde și expresia sugestivă a poetului Horatius, din „Epistole“ – Graecia capta ferum victorem cepit). Imperiul Roman avea să cunoască el însuși perioada de glorie, amurgul și destrămarea, jumătatea estică supraviețuind, ca Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), în ciuda diminuării treptate a teritoriului și puterii sale, până în fatidicul an 1453. Începea ascensiunea unei noi puteri, Imperiul Otoman, care avea să cucerească și să își exercite puterea și influența asupra unor vaste regiuni și teritorii, aflându-se într-o expansiune continuă, pentru ca în 1683 să sufere eșecul de la asediul Vienei, echivalent cu începutul declinului otoman. Treptat, pe fondul declinului Imperiului Otoman, apăreau condițiile cristalizării statului grec modern, în urma războiului grec de independență (1821-1832) și instaurării unei monarhii, prin Otto I de Bavaria, care s-a aflat la conducerea regatului elen din 1832 până în 1862.
Înaintând către contemporaneitate, autorul evocă desele tensiuni și conflicte eleno-turce, mai puțin pe cele legate de episoade din secolul al XX-lea (precum ocuparea Ciprului de Nord, în urma unei invazii militare turcești, în iulie 1974), ci mai degrabă pe cele actuale, precum chestiunea legată de afluxul de migranți și refugiați care ajungeau în Grecia de pe teritoriile Turciei și uneori, cu complicitatea autorităților turce. Tensiuni mai noi turco-elene au legătură cu descoperirea unor zăcăminte de gaze naturale uriașe în estul Mării Mediterane, în largul coastelor grecești și cipriote, realimentând retorica turcă cu privire la pretinse drepturi istorice ale Turciei asupra unor insule din Marea Egee, uneori evocate cât se poate de strident inclusiv de cele mai înalte autorități de la Ankara. Toate acestea sugerează, desigur, o zonă cu potențial real de conflict, în ciuda apartenenței la NATO a celor doi actori statali implicați.
O mențiune aparte pentru secțiunea din volum dedicată Iranului, importantă cu atât mai mult în contextul inter național actual. Este de subliniat, bunăoară, una din dimensiunile fundamentale ale regimului de la Teheran, anume că acesta este o teocrație cu accente revoluționare, care se sprijină pe principii fundamentaliste pe care nu le poate modifica, fără să-și submineze autoritatea. Cu alte cuvinte, o reformare a acestui regim este practic exclusă, aceasta nu se va întâmpla, în ciuda nemulțumirilor împărtășite de segmente tot mai largi ale populației (mai ales în rândul intelectualilor și tinerilor), nemulțumiri care s-au manifestat în ultimele săptămâni prin masive proteste de stradă, pe care regimul le-a reprimat sângeros.