Îmi spun că în literatură, în artă, ca de altfel și în viață, de pildă în cuplul familial ori în tenis și-n alte sporturi, e neapărat nevoie de doi ca să funcționeze lucrurile, ca să se atingă o normalitate fără de care totul e anapoda, se duce de râpă. Ce vreau să zic, ce înțeleg aici prin doi, care sunt termenii ce alcătuiesc, prin coexistență, întregul sau, altfel formulat, care sunt termenii ce stau față-n față în această relație esențială? În literatură, în artă în general, aceștia sunt, întâi, emițătorul mesajului estetic (creatorul prin opera lui, adică) și, apoi, receptorul acestui mesaj (care e publicul ori, focusând, e publicul specializat, criticul, interpretul operei, evaluatorul ei). În van scrii o carte valoroasă, dacă nu găsești un receptor pe măsură, cineva capabil de o lectură adecvată, pătrunzătoare și onestă, cineva care să-i detecteze adevăratele merite și să le exprime critic, să le pună în lumină. Mica noastră lume literară, pe cât de veselă pe atât de tristă, e plină de cărți care, voit sau nu, au parte de lecturi complet eronate. Vedem la tot pasul cum volume cenușii, lipsite de merite literare, care n-au nimic de-a face cu teritoriul esteticului, sunt tratate somptuos-mincinos ca niște izbânzi. Iar cărți valoroase fie sunt defavorizate prin comentarii răuvoitoare, fie trec neobservate, fiindcă nu se găsesc acei ochi clarvăzători critic, care să le reliefeze calitățile. Rău e și de autorii din prima categorie, fiindcă, lăudați fiind pentru niște prostii, încep să-și facă iluzii și încep să-și închipuie că sunt cine nu sunt, un fel de feți-frumoși ai scrisului literar: or, nu există dubii, amăgirea de sine e o boală grea și e un păcat. Dar rău e și de autorii din a doua categorie, fiindcă nu are cine să le omologheze performanța: au scris o carte valoroasă, dar ea se pierde înecată în supraproducția de literatură jalnică, fără să existe acel reflector al criticii literare cinstite și competente, care să-și îndrepte fascicolul luminos asupra ei. E ca și cum un sculptor ar fi trudit și ar fi creat o operă minunată și aceasta, în loc să fie oferită privirilor admirative într-un muzeu, e îngropată în nisipul deșertului. Sentimentul ivit atunci în mintea bietului creator este numit printr-un cuvânt provenit chiar din substantivul deșert: deșertăciune. Să nu uităm că mai există o categorie de pierzători în urma acestei evaluări pe dos a cărților de literatură: cititorii înșiși, așa puțini câți au rămas, derutați/ încurcați/ zăpăciți de judecățile critice nefirești. Se poate îndrepta cumva situația asta? Eu cred că nu. Alaiul celor mulți care defilează public cu un aer triumfalist deformând adevărul unei scrieri literare, în sensul că laudă ceea ce nu e de lăudat și trec sub tăcere (din miopie intelectuală sau din rea-credință) ceea ce, da, s-ar cuveni elogiat, scos în față, alaiul acestora, zic, este parcă nesfârșit și este de neoprit. Sunt convins: tandemul creator-receptor face o operă, literară sau artistică, cu adevărat mare. În cazul strict al literaturii, scriitorul are nevoie sine qua non de critic, de hermeneut. Numai ei doi, împreună, pot croi destinul meritat al unei scrieri literare. De aceea, nu e poate greșit să considerăm că o scriere literară are doi autori, și anume: cel care o scrie și, alături de el, cel care o citește critic cu adecvație.
*
Semnele sunt evidente și se înmulțesc: se conturează tot mai limpede faptul că în viața literară de la noi e în desfășurare un război între două tabere dintre care una habar n-are că e în conflict și că asupra ei se dă un asalt neîncetat. Această tabără, s-o numim cea agresată, ar fi Uniunea Scriitorilor ca instituție, cu toate revistele și programele sale literare, cu cărțile membrilor săi, scriitori care s-au afirmat de-a lungul anilor. În reprezentarea celor din tabăra atacată, literatura română e una singură și indivizibilă, are trecut, prezent și viitor (numai pe temeiul tradiției asumate se poate scrie înnoitor), iar valoarea estetică e criteriul esențial care definește literatura, separând-o de scrierile futile cu pretenții de literatură. Iar cealaltă grupare, a asediatorilor, din cine e compusă? Din promoțiile mai noi, pe când din prima tabără ar face parte scriitori din generațiile, cum să le numesc?, consacrate?, mai vechi? sau, cu termenul care le place contestatarilor, scriitori din generațiile „expirate“? Nu cred că astfel, pe criteriul vârstei, se pot despărți apele de uscat. Căci și atacatorii au racolat/ au atras persoane din generațiile „expirate“ și dincoace sunt oameni tineri. Și atunci, ce îi îndepărtează pe atacatori de cei atacați? Oare convingerile estetice, criteriul valorii estetice fiind pentru unii sacrosanct, iar pentru ceilalți dispensabil, aceștia poziționându-se ideologic ori cine știe cum altfel? Sentimentul continuității care-i animă pe unii, și cel al rupturii, la ceilalți, care decretează cu trufie că literatura începe cu ei? Probabil, da, și aceste cauze ale adversității sunt reale. Dar determinant cred că e altceva: dorința aprigă a unui nucleu dur de a prelua frâiele literaturii române și de a impune o nouă ordine literară cu ei în frunte. Când de fapt ordinea e una singură, a literaturii române de valoare. Și e de neschimbat. Ea poate fi doar schimonosită de niște autori care vor să ardă etapele și să se instaleze de urgență în fruntea comunității literare, avizi să-și exercite supremația. (Lor li se adaugă și o seamă de marginali literari furibunzi care rostogolesc jalnic, de ani și ani, aceleași aberații răsuflate, fără nicio legătură cu adevărul.) Cum spuneam, caracteristica principală a acestui conflict, pe lângă înverșunarea pe care o arată una din tabere, este faptul că tabăra cealaltă, cea agresată, se poartă ca și când ar fi pace, vrea să construiască, vrea să-și deschidă porțile și se miră de ce înregistrează eșecuri în unele din aceste încercări. Suferă adică de o deficiență de percepere a realității: nu ia atacurile drept atacuri, ci doar drept episoade întâmplătoare, nedorite, dar întâmplătoare. Nu realizează că e ținta unei neobosite agresiuni, a unui asediu care urmărește demolarea a ceea ce există.
*
Colegul nostru Cristian Pătrășconiu ne-a adresat o întrebare al cărei răspuns are o doză considerabilă de dramatism, în majoritatea cazurilor: Cui vor rămâne cărțile dumneavoastră? Într-adevăr, e o mare problemă. Viața m-a dus prin mai multe orașe și prin mai multe locuințe și peste tot s-au adunat cărți. Biblioteci întregi. Ce soartă vor avea? Fiii mei nu sunt neinteresați de literatură, dar nu și-au făcut o profesie din asta. Într-un apartament de bloc din București, nu încap decât puține volume: e cazul unuia dintre copii. Celălalt s-a stabilit, cu familia, departe, în Statele Unite, fiul său, născut în America, învață în orașul unde locuiesc, Bellevue (statul Washington); și el, și părinții săi sunt cetățeni americani: deci o bibliotecă românească pentru ei, acolo, e ceva total improbabil. Și atunci? Nu știu. Oameni apropiați mie, de pildă Nicolae Manolescu, au avut grijă și au trimis cărțile la Biblioteca din Bistrița, unde poetul și preotul Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene, a reușit să făurească o casă primitoare pentru aceste comori care nouă, celor din atâtea generații, ne-au luminat existența. Acolo și-a găsit adăpostul și biblioteca lui Dan Cristea. Probabil că, dacă am să-l rog, și cărțile din biblioteca mea vor fi primite de Ioan Pintea. Dar câți cititori sunt în Bistrița, există acolo un public suficient de numeros pentru un fond de carte atât de mare? Și vor fi citite acolo cărțile? Sau doar se vor afla într-un refugiu, într-un provizorat, care poate fi privit ca un fel de moarte amânată. Nu mă încumet să mă pronunț.