Este un fapt notoriu în lumea literară că Gelu Negrea s-a impus ca autorul celor mai multe volume dedicate operei lui I. L. Caragiale, lăsîndu-l în urmă, pe locul doi, sub aspect numeric, pe Șerban Cioculescu. Puțini critici români, dintre cei mai marcanți, nu s-au referit, unii chiar pe larg, la opera tatălui lui Mateiu I. Caragiale. În cazul lui Gelu Negrea, autorul Momentelor constituie o veritabilă obsesie, materializată într-o activitate literară întinsă pe 25 de ani, începută chiar cu Anti-Caragiale, în 2001, și care i-a adus autorului patru nominalizări la Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei Române. Mai puțini știu că și activitatea de regizor a lui Gelu Negrea a început tot cu montarea unei piese de I. L. Caragiale, cea despre care este vorba în cea mai recentă carte a sa – Anti-Caragiale Forever.
Tenacele exeget a înțeles, încă din zorii secolului XXI, că peste un autor precum cel admirat și cercetat de el au trecut mai mult de o sută de ani de ne-singurătate, de la Titu Maiorescu (1885) către noi. Ca urmare, totul pare să se fi scris. Dar Gelu Negrea a găsit în opera clasicului resurse pentru interpretări noi, de amănunt mai ales, care îi completează și pe marii critici interbelici și pe interpreții mai recenți. Anti-Caragiale și Anti-Caragiale Forever formează un diptic la distanță de un sfert de secol. Primul volum se referea la situațiile și personajele celei mai reputate și jucate piese a dramaturgului, O scrisoare pierdută. Cel din 2025 este consacrat cvasi-exclusiv primei piese a lui Caragiale: O noapte furtunoasă. Subtitlul acesteia, Numărul 9, face obiectul primului capitol din cele… nouă ale volumului. Cu introducerea zece, fără pretenția de a le întrece, dar aducînd precizări necesare.
În majoritatea capitolelor volumului său, Gelu Negrea nu se limitează la piesa care constituie subiectul principal. El face referiri folositoare și aducătoare de lumină atît la alte opere ale autorului analizat, cît și la alte lucrări, și nu numai din literatura română. Fiecare dintre cele șapte personaje din dramatis personae, ba chiar și cele care „există“ în piesă deși nu apar pe scenă – marea artă a autorului dramatic – au parte de o privire atentă, o deslușire a caracterului lor și a situațiilor în care sînt puse, prin raportare la personaje similare. Direct și indirect, Gelu Negrea recunoaște un adevăr care se impune cititorului și spectatorului și asupra căruia am insistat și eu cîndva: marea bogăție a operei lui I. L. Caragiale sînt personajele. Și cele absente, dar pregnante, precum Ghiță Țircădău, ca și cele mai șterse (mătușa Ziței și-a Vetei, Popa Zăbavă, maiorul anonim din colț, cu haita lui de cîini) au parte de atenția criticului. Să ne amintim, nici Gelu Negrea nu uită, că însuși Rică Venturiano (capitolul se intitulează Rică Venturiano – un CV minimal) este o absență de facto, în prima parte a piesei, el apărînd în lentile și giuben abia în actul II, scena 2, deci după jumătatea piesei. Spectatorul îl cunoaște însă bine din replicile altora.
Desigur, în eseurile sale critice, autorul este îndemnat, și o face cu mult curaj, ca în fiecare volum din cîte a semnat, să pășească pe terenul conjecturilor. Tocmai încercarea (temerară) caracterizează și denumește efectiv eseul. Astfel, într-un capitol foarte interesant dedicat Ziței, după multe alte observații de finețe, eseistul avansează ipoteza că „ambetata absolut“, dar cu lecturi și „modistă“ (adică în pas cu moda), ar fi putut să fi fost colegă de clasă, chiar de bancă îndrăznește criticul să presupună, la pension, cu Ana Maiorescu, născută Rosetti, a doua soție a criticului junimist.
Gelu Negrea nu ezită, cu toată admirația față de I. L. Caragiale, să-i aducă observații critice pentru anumite comportamente și evoluții ale personajelor care contrazic natura lor, tot de dramaturg inventată. Fără a fi niciodată împotriva lui Caragiale, așa cum ar rezulta din prefixul „anti“, analistul operei sale este lucid în evaluarea acesteia, în specificul ei, trăgînd concluzii și din litera și din spiritul textului, ca și din extrapolarea lor pe baza raționamentului, totdeauna foarte riguros.
Stilul lui Gelu Negrea este plăcut lecturii, foarte liber, deloc pedant, cu un umor firesc, așezat în linia lui Caragiale care este, orice s-ar spune, un umorist, înainte de a fi – așa cum criticul dezminte în mare măsură – un moralist sarcastic, detestator al lumii sale și judecînd-o inchizitorial. Acea linie de interpretare, adoptată cîndva, cum se știe, conjunctural, nu-l atrage pe Gelu Negrea. El, criticul, vechi și bun cunoscător al autorului, este mereu de partea (bună) a acestuia, dar și a cititorilor săi.