Nu trăim într-o epocă debordând de capodopere. Prin urmare, nu e cazul să relegăm reeditările pe planul secund al atenției noastre: unele dintre ele reprezintă cu adevărat o literatură de calitate, altele – în special cele ale cărților apărute în primii ani de după 1989 – constituie autentice revelații.
Este cazul ediției de autor Marian Papahagi, îngrijită de Adrian Papahagi, care recuperează antumele regretatului critic și cărturar. Primele două volume ale acesteia, punând laolaltă cărțile publicate între 1976 și 1993, ne-au prilejuit reîntâlnirea cu o operă de anvergură, acoperind mai multe domenii ale literaturii și care, nu e de prisos să insist, a contribuit la configurarea unui spațiu de dezbatere culturală de performanță, într-o Românie aflată totuși sub povara comunismului de tip ceaușist.
Cel de-al treilea volum al seriei așază laolaltă trei titluri ale lui Marian Papahagi: ultimele două antume, Fragmente despre critică (1994) și Interpretări pe teme date (1995), și primul postum, Rațiuni de a fi (1999).
Astfel alcătuit, Scrieri 3 nu este doar o completare a tabloului unei opere, cum spuneam, de anvergură în cultura română postbelică și o anticipare a ceea ce va conține volumul al patrulea, care ne va oferi în premieră două proiecte rămase în manuscris, pe masa de lucru a savantului, plecat prea devreme dintre noi. Cele trei cărți puse acum la un loc constituie o dublă revelație: aceea a marelui critic care a fost, cu toată modestia sa personală, Marian Papahagi și, respectiv, a omului public care, cel puțin pentru domeniul învățământului și al culturii (dar cu deschidere socială), a gândit neobosit soluții la problemele noastre cronice.
Să încep cu prima dintre ele, pe care volumele Fragmente despre critică și Interpretări pe teme date o confirmă cu pregnanță.
Știam că Marian Papahagi a fost un critic de mare finețe interpretativă, cu o cultură literară puțin obișnuită la noi și cu o erudiție comparabilă numai cu a celor din generația interbelică (un Perpessicius, un Șerban Cioculescu îmi par a fi numele de invocat în această serie). Cărțile sale sunt originale, metoda/ metodele la care a recurs de-a lungul carierei, așijderea. După G. Călinescu, este singurul nostru critic important care nu vine nici pe filieră franceză, nici pe filieră germană, ci pe cea italiană, aspect particular care explică unele dintre diferențele dintre critica sa și cea a colegilor de generație. Universitar fiind, nu a ocolit nici cercetările de sinteză și de erudiție, în special în italienistică și în literatura comparată.
Totuși, până la ediția de față, dimensiunea criticii de întâmpinare a lui Marian Papahagi – deci a criticului de literatură contemporană implicat în constituirea canonului actual – părea mai puțin realizată, chiar și pentru cel care, ca subsemnatul, i-a citit cronicile din revista Tribuna, de la finele anilor 1980. Concret, numele său nu era printre primele rostite, atunci când se făcea inventarul criticilor de autoritate și influență, care au ocrotit literatura, atât cât a fost cu putință, de presiunile ideologice. Desigur, au contribuit la această parțială ocultare unele împrejurări ținând de firea criticului (discreția sa personală, comportamentul elegant, neinvaziv, plin de amenitate) sau de contextul literar (în special faptul că a avut rubrică într-o publicație, pe atunci, importantă, dar de provincie), ca și întâmplarea că volumele ce reflectă această activitate susținută și laborioasă au apărut în prima parte a anilor 1990, când spațiul public era acaparat de politică, nu de cultură.
Acum, cu cărțile pe masă, suntem obligați să ne revizuim această prejudecată și, implicit, tabloul criticilor de primă mărime ai literaturii postbelice. Fragmente despre critică și Interpretări pe teme date ne demonstrează că, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea, numele lui Marian Papahagi nu poate lipsi din lista celor care, activ și implicat, au apărat literatura adevărată și au configurat canonul de valori cu care operăm și astăzi.
Fragmente despre critică este de altfel una dintre foarte puținele cărți exclusiv de „critică a criticii“, și totodată cea mai bună panoramă a criticii literare românești din perioada 1970-1990. Mai amplă decât cea conținută în Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, mai puțin umorală decât cea din Scriitori români de azi, de Eugen Simion, mai rafinată și mai complexă decât cea din Critici și metode, de Alexandru Piru.
La o lectură atentă, se poate observa și dimensiunea morală din filigranul criticii lui Marian Papahagi. Căci, deși apărută în 1994, Fragmente despre critică este alcătuită în mare măsură din cronicile publicate între 1984-1989 și conține toată energia morală a luptei subterane, nu mai puțin intensă însă, dată atunci pentru apărarea literaturii. Pentru Papahagi, această apărare a constat în primul rând (dar nu exclusiv) în apărarea criticii adevărate și a spațiului critic ca spațiu de dialog literar liber.
Astfel, putem întâlni în Fragmente… nu numai o panoramă a criticilor și cărților importante ale ultimului deceniu ceaușist, de la Teme-le manolesciene la Marea trăncăneală (apărută cu titlul neutru Eseu despre lumea lui Caragiale), a lui Mircea Iorgulescu, și de la Sfidarea retoricii, de Eugen Simion, la Hermeneutica ideii de literatură, de Adrian Marino. În subtextul cărții poate fi observată rețeaua care, în jurul echipei de la România literară, a dat bătălia critică vitală pentru literatura adevărată. Marian Papahagi a scris despre cercurile critice de la Cluj (cu Mircea Zaciu, Ion Pop, Dinu Flămând ș. a.), Iași (Alexandru Călinescu, Ioan Holban), Timișoara (Mircea Mihăieș, Vasile Popovici) sau Craiova (Marin Sorescu, Eugen Negrici). Nu sunt uitați istoricii literari ca Mihai Zamfir, Zigu Ornea, Ov. S. Crohmălniceanu, Niculae Gheran, Mircea Muthu, nici teoreticienii ca Adrian Marino sau Mircea Martin. Practic, toți criticii care contează în ultimele două decenii ale regimului comunist beneficiază de adevărate profiluri istorico-literare, într-o carte alcătuită din ceea ce inițial au fost niște cronici de întâmpinare. Semn că Marian Papahagi și-a însușit pe deplin lecția călinesciană din Tehnica criticii și istoriei literare.
În Interpretări pe teme date aflăm cealaltă fațetă a acestei lecții călinesciene. Fie că scrie el însuși despre clasici sau iese din literatură spre a aborda teme care țin de marea cultură (cum ar fi dezbaterea din jurul Epistolar-ului), Marian Papahagi o face cu armele criticului de vocație. Între care cea dintâi, la el, mi se pare a fi geniul clarității. Criticii au, de regulă, prostul obicei – mai ales după structuralism – să își îmbrace gândul, atât cât este, în „hainele“ unui discurs arid, tehnicist și opac, care a făcut ca disciplina să devină rebarbativă pentru publicul larg. Papahagi scrie, dimpotrivă, limpede și inteligibil, cu o eleganță a frazei care vine din frumusețea gândului, nu din podoabele stilului. Critica sa se citește cu plăcere și, de aceea, cu folos.
Cel de-al treilea volum cuprins în ediția de față, Rațiuni de a fi, are o istorie dureroasă, nu numai din cauză că este cel dintâi postum, apărut la scurt timp de la plecarea cărturarului la cele eterne. Este o istorie dureroasă, deoarece articolele programatice și interviurile care îl alcătuiesc atestă aceeași limpezime a gândului și discursului omului public Marian Papahagi. Cel care, în special în anii de după prăbușirea regimului comunist, a încercat – adesea pe cont propriu, adunând singur sprijinul instituțional necesar – să găsească soluții la problemele culturii române. De la faimosul său proiect de lege a învățământului universitar și până la reorganizarea vechii Accademia di Romania, de la Roma, spațiul public îi datorează enorm celui pe care, din păcate, numai specialiștii îl mai amintesc în legătură cu universitatea românească de azi sau cu prezența culturii noastre peste hotare. Rațiuni de a fi ne reamintește, cu tristețe, atât perspectivele pe care le-am fi avut dacă ideile lui Marian Papahagi ar fi fost puse în practică (așa cum au fost concepute), cât și năravurile culturii și societății noastre (între care aflarea în treabă și încremenirea în proiect par a fi devenit, din deprinderi proaste, niște adevărate trăsături structurale). Prin contrast, personalități limpede și organic structurate pe coordonatele rațiunii, ale performanței și moralității, așa cum a fost regretatul cărturar clujean, par tot mai mult niște apariții neverosimile.
Avem și în acest al treilea volum al seriei de autor Marian Papahagi motive temeinice să ne bucurăm de inițiativa reeditării, într-un format de nivel european, a operei unuia dintre marii cărturari români postbelici.