Scriam mai demult că este uluitoare, în filosofia lui Gabriel Liiceanu, relația cu limbajul. Care, departe de a fi arid și inexpresiv, îmbracă plastic ideile, fără rest și fără podoabe, rămânând în perimetrul anticei kalokagathia, adică a binelui/ adevărului care este frumos în sine, fără adaosuri calofile. În volumul recent apărut, În singurătatea minții mele, putem observa că și reciproca este valabilă. Scrisul său este frumos, pentru că este temeinic ancorat în teritoriul binelui, al marii culturi și al unei evidente onestități intelectuale.
Mai mult: într-o etapă de viață în care alți gânditori se mulțumesc să predea sau să exercite vagi funcții de „guru“ sociali, Liiceanu continuă să lucreze la edificiul filosofiei sale, pe lângă o intensă și benefică acțiune culturală și civică. În singurătatea minții mele este, după cum spune în „Cuvânt înainte“, un jurnal în care scrie în paralel cu o altă carte, a cărei temă i se pare a fi fundamentală în epoca noastră: Ce ne facem cu specia umană. E oare cu putință conviețuirea?
Cu toate acestea, jurnalul său nu este o carte ocazională, scrisă printre altele, folosindu-se de regula calendarității pentru a scăpa de dificultatea organizării semnificative a materiei. Dimpotrivă, textul, scris cu aceeași pregnanță a personalității autorului, este structurat pe teme care circumscriu fie subiecte ale unor cărți ale sale, fie dezbateri în care acesta și-a spus punctul de vedere. În singurătatea minții mele ne furnizează, astfel, nu les arrière-pensées, ci laboratorul, „materia primă“ și mecanismele care au generat o operă filosofică de excepțională însemnătate. Fiecare capitol al jurnalului aduce precizări, glose, formulări complementare și, nu o dată, ne furnizează o „hartă“ a receptării gândirii lui Gabriel Liiceanu. Care, având în cel mai înalt grad scrupulul rostirii adevărate, are oroare de răstălmăciri, de interpretări interesate sau aberante, mai mult chiar decât de atacurile la persoană, cu care este obișnuit încă din perioada ceaușistă. Prin urmare, consemnează uneori re ceptarea deformată (sau inadecvată) a ideilor sale, cu un soi de paralizie a reacției publice care nu e resemnare, ci ataraxie. Filosoful se retrage – atunci când ideile sale sunt respinse fără a fi măcar comentate sau când sunt lecturate în „cheia“ nepotrivită – în „singurătatea minții“ sale, notând în jurnal care îi sunt temeiurile și în ce constă eroarea preopinenților.
N-aș vrea să se înțeleagă, însă, că aceste însemnări au un ton solemn și sunt lipsite de toate acele semne ale vieții „la cald“ care pătrund, în general, în literatura confesivă, chiar și în cea aparținând marilor gânditori. Există o diferență de tonalitate față de cărțile de filosofie ale lui Gabriel Liiceanu, după cum există și o vizibilă diferență față de surprinzătoarea trivialitate a confesiunilor altor cărturari români, de la Iorga la Blaga. Această diferență de tonalitate conferă căldură și umor mărturisirii intelectuale, configurată totuși pe palierul înalt al unui discurs cultural care transcende clipa când este scris.
Se vede limpede, (și) din În singurătatea minții mele, că Liiceanu este un gânditor de o asemenea anvergură nu numai pentru că are câteva teme (sau Ideea, cum îi spunea Constantin Noica) asupra cărora revine iar și iar, adâncindu-le. El a avut, de-a lungul unei cariere îndelungate, și puterea de a ieși, de câteva ori, din interiorul acestor teme – tragicul, peratologia, „cearta cu filosofia“ –, spre a extinde domeniul cunoașterii filosofice către zone mai puțin frecventate, dar mai ales pentru a „zgâlțâi“ un edificiu care este, prin însăși natura sa, predispus la osificare și închidere. Gabriel Liiceanu știe să țină în echilibru imperativul de a feri filosofia de tentația coborârii în stradă și imboldul de a păstra, totuși, accesibilitatea și chiar utilitatea disciplinei pentru omul de azi și de mâine. Nu numai în sensul în care filosofia analitică, de pildă, este astăzi utilă informaticii și inteligenței artificiale. Sau, cum spune autorul: „Ajunsesem în fond să pretind de la gândire să se despartă de imaginea unei medicine în care medicii nu ar opera decât medici. Pentru a putea face asta, filozofia trebuia să fie aptă pentru o operație prealabilă dificilă: filozofii nu vor putea avea «pacienți» (alții decât pe colegii lor filozofi) decât dacă vor fi fost în stare să iasă din ograda gândirii de aparat.“
Spuneam că jurnalul e structurat pe capitole, unele dintre ele făcând pandant cu cărți mai vechi sau mai recente ale lui Gabriel Liiceanu. Citatul anterior provine din primul capitol, Despre ceartă, gândire și filosofie. Alte capitole sunt Câteva observații despre prostie, Coda la Puțină teologie, Corectitudinea politică, O alunecare de picior. Dialog cu Belze, Despre conviețuire, „Cărțile mele, copiii mei“ și La voia întâmplării. Cititorul familiarizat cu opera filosofului distinge rapid referenții, cu excepția fragmentelor consacrate corectitudinii politice, respectiv, dialogului cu inteligența artificială (alintată Belze, de la Belzebut!). Dar și acestea două respiră aceeași altitudine filosofică, exprimată cu claritatea și corporalitatea desăvârșită a tuturor cărților lui Liiceanu. Despre corectitudinea politică, adevărată plagă a lumii de azi, spune limpede: „Câtă vreme «drepturile omului» nu sunt conștientizate, nu poți vorbi, în absența lor, de corect sau incorect politic. O societate bazată pe sclavie e înapoiată, nedreaptă, inferioară, urâtă etc., dar e inadecvat să spui despre proprietarii de galere din epoca lui Pericle că erau «incorecți politic» în raport cu sclavii care trăgeau la galere.“
Sunt multe de comentat pe marginea acestor notații „de laborator“, care aduc liminare completări cărților autorului și mai ales receptării acestora. Spațiul unei cronici nu-mi permite decât să semnalez, prin decupaj, câteva dintre acestea (are dreptate filosoful: în fond, meseria de critic literar este dificilă, mai ales dacă te străduiești să o practici cu probitate). Aș spune, de pildă, că receptarea cărților în care Liiceanu a abordat teme tangente religiei – Isus al meu (2020) sau Ce gândește Dumnezeu. Puțină teologie (2022) – nu prea avea cum să fie alta, într-o cultură cum este a noastră. Încercarea de a gândi filosofic pe teritoriul teologiei nu putea avea alt ecou, din păcate, într-o cultură creștină în care net majoritară este evlavia de suprafață, nu mistica de adâncime. La fel cum morala conținută în Apel către lichele (carte eliberatoare numai pentru cei care au înțeles eliberarea pe care ea a produs-o, înainte de toate, în spiritul autorului) nu putea trece ușor, într-o societate în care mitul „omului sub vremi“ nu mai este contrabalansat, ca pe timpul cronicarului, de modelul sacrificiului personal. Notațiile din În singurătatea minții mele ne previn că, și atunci când autorul este avertizat (cum a fost Gabriel Liiceanu) în privința receptării posibile a operei sale, violența contestației și cruzimea cu care ignoranța calcă în picioare meritul nu sunt ușor de metabolizat. De aceea, ca să revin la o altă carte a sa, cultura română și, în general, românitatea sunt o pasiune de pe urma căreia se poate și muri, atunci când nu ești norocos sau precaut să te exilezi.
Aș mai spune și că singurătatea minții lui Gabriel Liiceanu este una foarte bine mobilată. Autorul are trei cercuri de repere, cu care dialoghează în solitudinea sa interioară. Primul este alcătuit din temeiurile sale, deopotrivă intelectuale și morale: Constantin Noica, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran și Alexandru Dragomir. Aceștia sunt „judecătorii“ supremi și totodată „combustibilul“ cu care filosoful își alimentează „mașinăria“ atunci când este sastisit de pitoresc și de prea contondenta originalitate a culturii noastre sau a lumii contemporane. Cel de-al doilea e compus din prietenii apropiați, totodată, și parteneri ai „proiectului insular“ numit Humanitas: Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vlad Zografi, Ioana Pârvulescu. Cu aceștia vorbește la telefon și încearcă să găsească acele chei prin care absurdul cotidian poate fi făcut inteligibil. În fine, cel de-al treilea cerc este cel al partenerilor de dialog mai îndepărtați, uneori notați cu prenumele, alteori cu inițialele, iar câteodată sunt chiar oameni întâlniți întâmplător. Filosoful trăiește în cetate, desigur, și recepționează semnale aberante cu privire la realitatea care lui i se pare, totuși, limpede măcar la nivelul moralei curente. Unii îi fac, însă, apologia Rusiei și a „suveraniștilor“, alții acuză, halucinant, victima (Ucraina), în timp ce la cărțile sale de teologie se răspunde cu argumente medievale. Singurătatea minții lui Gabriel Liiceanu nu e deloc statică și pustie, ci dinamică și populată atât cât trebuie pentru un om public, dar unul care nu gustă băile de mulțime și, vorba lui Ion Băieșu, „curele de vulgaritate“.
Volum excepțional, scris, cum spuneam la început, cu o frumusețe care vine din adevărul acestei permanente „scrutări a sinelui“ care este, pentru gânditor, cultura, În singurătatea minții mele se încheie amar, cu o concluzie care poate figura în decalogul oricărei facultăți de filosofie sau, hélas, teologie: „N-am să sfârșesc în nici unul din felurile astea, dar n-are nici o importanță. Am să sfârșesc.“ Sunt și asemenea autori, rari, ce-i drept, care îl dispensează pe critic de glose și comentarii inutile.