O particularitate a operei lui Gabriel Chifu, vizibilă atât în poezie, cât mai ales în proză, este schimbarea de formulă cu fiecare carte nouă. Practic, autorul „redebutează“, roman după roman: o exigență artistică aparte, în lumea de azi, din care a rezultat o operă structurată poliedric. Noul roman Trenul, apărut la finalul anului trecut, nu face excepție. Venind după două romane parabolice – Ploaia de trei sute de zile (2017) și În drum spre Ikaria (2019) – și o amplă frescă istorică și existențială – Marea carte a uitării (2022) –, prozatorul a schimbat aici totul. Tonul și ritmul narațiunii sunt altele, ca și raporturile între eul autor, eul narator și personaje.
Nu trebuie să mergi foarte departe cu analogiile în literatura universală, ca să știi că drumul joacă un rol important în romanele lui Gabriel Chifu. El apare, ca vehicul narativ și alegoric, încă din Maratonul învinșilor (1997, ediție definitivă, 2021), fiind chiar esențial pentru sensul parabolei din În drum spre Ikaria. Și aceasta, deoarece personajele autorului – intelectuali care trăiesc dureros închiderea din perioada comunistă și complexele ce decurg din ea, după prăbușirea regimului – sunt animate de o fascinație a alterității, a „lumii de dincolo de frontieră“, fie că aceasta din urmă este Dunărea, granița de Vest a României sau limitele cunoașterii. Aspirația tragică spre depășirea limitei constituie în sine un drum al edificării (sau, dimpo – trivă, al prăbușirii) spirituale: ea îi caracterizează în mare măsură pe protagoniștii romanelor lui Gabriel Chifu de până acum.
Nimic – sau prea puțin din toate acestea – în Trenul. Naratorul, totodată și personaj principal, este Luca, scriitor profesionist și „pescar de povești“. Mai exact, prozator dezamăgit de devalorizarea socială și intelectuală a literaturii contemporane, refugiat într-o existență secundară, de furnizor de „povești reale“ contra cost. Acesta primește o comandă pe situl său de „prestări servicii“ și este nevoit, spre a furniza narațiunile solicitate, să se urce în trenul de plăcere, vintage, care oprește în gara S. și pleacă mai departe, prin Bulgaria, spre Grecia. În compartiment își întâlnește personajele, adică pe furnizorii narațiunilor pe care trebuie să le livreze comanditarului. Precizarea comenzii contează: Gabriel Chifu scrie, în acest roman, o parabolă răsturnată a drumului. Nici călătoria nu mai are o finalitate înaltă – dimpotrivă, pentru narator este doar un instrument necesar atingerii unui scop lucrativ –, nici personajele care interacționează nu o fac în virtutea unui „scenariu divin“. Tragismul condiției naratorului Luca provine din conștiința asumată a degradării generale a valorilor în societatea contemporană, de la mitul literaturii la reperele sociale (solidaritatea, compasiunea, onestitatea etc.).
Partenerii de călătorie – și de consiliu epic, în paranteză (nu este singura analogie cu Țiganiada care se poate face) – sunt, în ordinea apariției, Emil, Anton, Iustin, Iasmina și, un pic mai târziu, Lazăr. Primul este profesor universitar de fizică, atlet și erudit și, pe măsură ce își deapănă povestea, Luca află despre el că face naveta între mai multe universități din țară și străinătate. Emil e îndrăgostit serafic de o mare pianistă, Iris, și merge la Salonic să o vadă în concert. Anton este un ins șters, gras, de condiție medie și, aparent, „pâinea lui Dumnezeu“: călătorește la Atena să își împlinească un vis de proaspăt pensionar, și anume, să viziteze comorile antichității eline. Iustin spune o istorie mai complicată: trebuie să ajungă de fapt la Athos, să-și găsească fratele călugăr și să se împace cu el. Iasmina, tânără și atrăgătoare (cu toate că graseiază oribil), merge la Leptokaria. Este îndrăgostită de un bărbat căsătorit, aflat acum în vacanță pe riviera Olimpului, și dorește să îi comunice urgent acestuia că nu poate trăi fără el. Lazăr, în fine, ultimul care pătrunde în compartimentul elegantului tren de epocă și primul care se confesează, e cuprins de vinovăția de a fi provocat, indirect, moartea mamei sale și decide să își ispășească vina, trăind altruist, devotat celorlalți. Dorește să ajungă în Bulgaria, pentru ca de acolo să plece în Ucraina, să lupte pentru apărarea acesteia.
Se observă cum, aparent, numele personajelor sugerează ceva despre natura lor. Însă este o capcană. Gabriel Chifu subminează subtil parabola pe care, la prima vedere, o încheagă în fața ochilor noștri. Încă de când personajele urcă în tren, drumul se derulează sub semnul incertitudinii: ruta pare nesigură, în gările de pe parcurs (orașul petrolier P. și marele oraș B.) oamenii sunt agitați și buimaci, iar după intrarea pe teritoriul Bulgariei se instalează anomia. Mai întâi, canicula neobișnuită, care alternează bizar cu o răcoare la fel de neașteptată, pune stăpânire pe tren și pe călători. Apoi, călătoria lentă, dar predictibilă din țara de la nordul Dunării este înlocuită cu una și mai lentă, impredictibilă, în cea de la sud, unde trenul face și o oprire neanunțată, din cauza unei defecțiuni, la Sandanski. Drumul pare a fi, ca la Budai-Deleanu, o călătorie dinspre Nicăieri spre Niciunde.
Romanul are și un substrat de actualitate, călătoria desfășurându-se pe fundalul unor evenimente electorale nefaste, care amenință însăși orientarea geopolitică a țării. Forțe extremist-naționaliste, pe baza unui confuz discurs mesianic, ajung în pragul câștigării alegerilor, ceea ce induce o tensiune suplimentară în conștiința participanților la această călătorie, punând sub semnul întrebării finalitatea ei. Ca în schița caragialeană Căldură mare, canicula estompează granița dintre real și fantastic, dintre logic și ilogic, dintre inteligență și idioțenie: pe scurt, dintre realitate și aparență. Subsecvent, căutarea fericirii este substituită de opusul ei.
Parabola este întru totul răsturnată, însă, în momentul în care trenul pătruns în Grecia nu mai poate avansa din cauza unor incendii de sezon. Călătorii sunt anunțați că nu mai pot ajunge la Atena sau Salonic, ci se vor întoarce, urmând a fi despăgubiți. Este punctul în care măștile încep să cadă și, pe dedesubtul narațiunilor de deschidere, naratorul începe să țeasă altele, de sens contrar. Anton, de pildă, nu mai apare ca un pensionar cumsecade venit să vadă la senectute frumusețile Eladei, ci este descris ca un afacerist veros și criminal, care-și expatriase la Atena averea câștigată prin uciderea lui Valer, adevăratul ei posesor. Anton pare a fi cel care i-a comandat scriitorului poveștile de călătorie, spre a-și acoperi adevăratele mobiluri, iar expresul de lux nu era o cochetărie de pensionar scăpătat, ci un camuflaj. Personajul nu acceptă schimbarea itinerarului, căci pentru el Atena nu este o târzie „iluminare“, ci scăparea pielii și șansa de a se bucura nestingherit de rezultatele unei vieți de rapt și crimă. Se comportă violent, ca un descreierat și, cu bani mulți, tocmește un biet taximetrist bulgar care să se aventureze printre incendiile ce devastează nordul Greciei și să-l ducă la destinație. I se alătură, într-un impuls de neoprit, Lazăr și Iasmina. Aceasta din urmă se întoarce în ultima clipă în tren, povestind cum au intrat într-o localitate care ardea, iar Lazăr, după ce a salvat din foc un copilaș, a murit într-o casă care s-a prăbușit în flăcări peste el. Lazăr este primul personaj care semnalează că salvarea căutată e în realitate moartea.
Tot așa încep să se destrame și poveștile celorlalți, pe măsură ce drumul merge invers și realitatea instituită de poveștile lor inițiale se răstoarnă. Inclusiv cea a naratorului. Care rezistase numai până la un punct tentației reprezentate de Iasmina. Luca își calcă propriul legământ de onestitate față de soție, petrecând o noapte de pasiune fizică, ademenit de Iasmina. Tânăra nu mai apare nici ea ca o îndrăgostită fără speranță, prinsă fatal într-o relație fără viitor, ci mai mult ca o Mesalină care cedează/cedase și altora. Iustin este deconspirat, la Ruse, a fi un pacient evadat dintr-un spital psihiatric, sclavul unei iluzii patologice. Iasmina decide să ia o mașină până în Grecia, după ce vorbește la telefon cu iubitul ei, care îi spune că va divorța și se va căsători cu ea. La rândul lui, Emil declară că, în urma morții pianistei Iris și a victoriei șocante în alegerile din țară a candidatului anti-european, nu mai vede nicio rațiune de a trăi.
Parabola se vădește a fi, de fapt, alta decât cea instituită în prima parte a drumului/romanului. Naratorul care consemna neutru și neimplicat poveștile celorlalți își iese din fire și din ritm, alternează fragmentele de narațiune care par realiste cu unele pe care le declară da capo imaginare și, pe măsură ce acestea devin tot mai scurte și mai alerte, rămâne singur, nemaiputând comunica nici telefonic cu Alexandra, soția sa. Ceea ce părea a fi o călătorie „așezată“, cu un sens cuminte și lucrativ, se transformă într-o aventură a pierderii de sine și a pierderii oricărui sens. Povestea capătă un final eshatologic, de un tragism fără ieșire, ca și cadrul de relaționare în care ajunge cel ce spune povestea. Din care nu mai rămâne decât, textual, „un vânt tăios, abisal, care nu se oprește niciodată“: vântul de nepotolit al narațiunii.
Un roman tulburător, scris altfel decât cele precedente, și, totodată, unul dintre cele mai bune din opera, de primă mărime în proza noastră, a lui Gabriel Chifu.