Era…
Era un pian acolo în casă,
iar numele celor „plecați“ amirosea a costreie.
Întunericul – întors pe dos – din valiza de voiaj a
fiecărei flori.
În loc de frunze, cuvintele au aripi de femeie.
Un inel era Natura,
încuiat în divinul triunghi isoscel
și trăgeam cu arcul înspre moarte
prin acel imens inel.
Era un pian acolo în casă
Și o pictură cu o fată călare pe un rechin.
Și, într-o zi, un domn cu joben a cumpărat fata
Cu un kilogram de cuvinte și doi metri de vin.
Vrăjit de povestirile din „Odiseea“,
Mă simțeam călătorind, într-o corabie, spre mine.
Era un pian acolo în casă –
Și, din lanțul legat de vișin, izvora un câine.
Un zbor invers
Din punctul de vedere al pietrelor încă nemăritate
Orice oraș trăiește priponit de un mărăcine.
Printre lucrurile de la subsolul elegiilor mele se
adăpostește
Un cântec împrietenit cu un șobolan ce pleacă și
revine.
Iată-mă, în zbor invers, pe un fluture de noapte
Hulit de copiii orfani și de toate văduvele de la țară.
Nu are frâu și nici manete în felul acelor vehicule pe
șenile.
Un zbor similar coborârii, în vis, pe o scară.
„Vi, og, vi, privighetori, vrăjitori“:
Nu-mi puneți în brațe o pace cu frunzele cristaline.
Când suflă cineva, la biserică, într-o lumânare,
Toate celelalte își îndreaptă privirile înspre mine.
Sfârșit de toamnă
Aerul din interiorul voluminos al ardeilor grași.
Niște păsări – corbii – ce se exprimă întotdeauna
succint.
Iaduri noi, cu fiecare generație nouă de fete,
În văgăunile întunecate din subconștientul nostru.
Atâtea drumuri cu praful colorat de propriile dureri
reumatice.
Îți binecuvântez pozițiile preferate, cheie răsucită în ușă.
Obiecte magice prinse în șuruburi de aripile vântului.
Puține vieți: asemenea sticlelor cu dopuri potrivite.
Fumul din cârciumi și mirosul de vin fiert cu zahăr și
scorțișoară.
O nouă ninsoare cu domiciliul între coperțile unei ploi.
Fiecare zi este vecină de apartament cu o lumânare.
Între patru corbi, cel răgușit s-ar putea să fie cineva
dintre noi.
Secetă
Merg de când mă știu în lungul unei curele de ceas.
Greu de spus la ce se gândește o piatră.
La ce vă gândiți, întristați ciobani
din albumele (cu fotografii) ale oilor voastre?
Și bucățelele doar cât un grăunte și pe care abia le
rupem
– și numai cu patentul – din realitate.
Numai fântâna, numai fântâna mi-e soră,
De aceeași mamă, cândva, ne-am pierdut, din păcate.
În locul norilor de ploaie, vara: nouri de cuvinte
pe care, în zadar, îi înțepăm cu fusul…
O pisică neagră întinzându-și gheara spre soare.
Înainte de-a mă fi născut eram prieten cu sturzul.
Merg de când mă știu în lungul unei curele de ceas,
într-o parte – viii, iar în cealaltă – cei de sub mohor:
două triburi fără nici o vină unul față de altul,
în afară de vrăjmașele totemuri – veșnice! – ale lor.
Incantații
Tot mai obosită linia – o linie, desigur, albă –
Învățată să se țină peste tot după mine.
Sub acoperișul de iarbă verde al lumii
Este, cum într-un album, de frumos și de bine.
Copil, voiam să pot să fac o tăietură,
Cu briceagul meu în formă de pește de baltă,
În nesfârșita catifea a cerului albastru,
Spre a vedea și eu ce este: în partea cealaltă!
Urechea ta, urzică, mai aude bărboasele joimărițe
Rostind incantații prin poduri de case bătrâne?
Brândușă, dragă brândușă târzie, tu ce ai de spus
Despre elegiile mele?: un jurnal, de fapt, în fărâme,
Și despre oculte ceasuri când mă simt căutat,
Înspre miezul nopții și tot mai de aproape,
De negrele priviri atinse de strabism ale grotelor
Și ale fiarelor – îmblânzite cu biciul – din horoscoape.
Azi-noapte
Încet, cu o monedă, azi-noapte, târziu,
mi-a bătut o vecină, în geamul de la stradă.
Spunea că a visat că murisem
Și – speriată – a venit să mă vadă.
Apoi, amintindu-și de părinții ei, răposați,
A început, aievea, să bocească:
„Unde sunt cei care nu mai sunt ?“…
Și chipul i se prefăcuse, subit, într-o mască.
Aș vrea să mor – e adevărat! – și nu pot:
Nu am terminat de scris ce mi s-a dat să scriu.
Cu o monedă, încet, la geamul de la stradă,
Mi-a bătut o vecină, azi-noapte, târziu…
La vară
O stafie albă și alta neagră umblă prin lume,
ținându-se de mână, ca două surori, la piață…
Știu: adevăratul sens e dincolo, e după…
Acolo, sus, în ceruri, e adevărata viață !
Ca o sămânță, în pământ, prin întuneric,
Umblu și eu – încotro? – pe aici.
De s-ar găsi cineva să mă lege de un mac, la vară,
Cu un fir de iarbă sau – mai bine – de arnici.
O stafie neagră și alta albă, prin lume, colindă.
Adevărata viață, știu: e dincolo de norii anxioși…
Adio, vise repetate, cu șerpi veninoși
dormind încolăciți pe stâlpii de la tindă!
Adio, harpii și lupte, cu mine însumi, pierdute,
De atâtea ori, prin hrubele din lăuntricul labirint.
Printre cei ce nu mai sunt, în fiecare noapte,
Voi umbla cu luna lipită pe frunte ca un ban de argint.
Crevasă
Am fost învins: am șaptezeci de ani.
Și-o lacrimă cerându-mi să-i cumpăr, zilnic, merinde.
De-acum, rugina este și regina mea:
O regină al cărei trup – încă tânăr – nu o mai cuprinde.
Și alegoricul vis trăit – vai mie – tot mai des,
De când sufletu-mi se mai ține doar în câteva fire de
ață.
Se face că ies dintr-o apă, cu o lebădă rănită, în brațe,
Și ea mă izbește, speriată, cu aripile albe și mari peste
față.
Copil, mă ispitea enigma șanțului subțire
Unde apune limba unui briceag. Și din care și răsare!
De nu s-ar îngusta prea repede – și la fel de mult! – și
crevasa
Dintre mine – cel ce sunt – și viața mea următoare…
Mă sâcâie tot mai clar tristețea unor cuvinte
Destrămate, treptat, în silabe liliachii –
Și nu mai știu unde voi fi pus magnetul
Ce mă ținea, cusut de el, în oastea celor vii.
Toate nodurile
Toate cuvintele sunt vegheate, în ascuns, de un câine
Hrănit de îngeri răsplătiți cu pâine și pastramă.
O mierlă înghețată, peste noapte, la începutul lui
martie,
Este mai grea decât o veche râșniță de alamă.
Sunt de-al vostru, roiuri fugare de frunze uscate:
Și vântul bate doar din partea stângă…
Toate nodurile pe care mi se cere să le dezleg
Se tem că vreau, de fapt, să le învăț să plângă.
Rămasă pe aici (pierdută, probabil, în grabă),
Umbra mea va cânta tropare, ca îngerii, și terține:
De parcă a muri e cum ai fi cuprins pe totdeauna
De floarea unui crin – un crin imaginar – în sine.