Romanul Safari încheie o trilogie pe care Mihai Măniuțiu a început-o în 2022, cu A șaptea viață a lui Alexandru Royce, și din care mai face parte romanul Calea jaguarului (2024). Nu este o trilogie clasică, în sensul existenței unui spațiu epic și a unei distribuții comune, ci una în care continuitatea este de întâlnit la nivelul viziunii despre lume și a unei/unor modalități epice.
Nu am informații despre felul în care a fost scris Safari, dar, în pofida unei coerențe fără fisură, nu pare a fi un roman scris cu șublerul. Mă bazez nu numai pe verva cu care sunt performate narațiunile care îl alcătuiesc, ci și pe aspectul de „povestire în povestire“ pe care îl are în cea mai mare parte. Formula lui barochistă, asemănătoare unei enorme colecții de matrioșe care ies una din alta fără o regulă aparentă, animate de o evidentă plăcere a imaginației, provoacă uimirea cititorului și o permanentă deplasare a convenției.
Concret, romanul pare construit în jurul unui topos: o casă delabrată, care poartă mai multe denumiri (Sălașul, Celula, Incubatorul sau Clocitoarea, Seiful, Seminarul și alte câteva, accidentale). În ea își fac veacul, pe lângă narator – poreclit la un moment dat Scuipaciu –, mai mulți indivizi, cam de aceeași teapă cu imobilul. Tipii au porecle și năravuri și spun cu toții povești, mai lungi sau mai scurte, mai apropiate sau mai îndepărtate de realitate. Există, desigur, o ierarhie în Sălaș: Proletaru este „călăuza“, Tanz ține legătura cu „șefii“, Pinguinu e povestitorul preferat de narator, Maseuru e un homosexual care-și atrage prada cu ajutorul unor masaje meșteșugite (însă degetele sale par potrivite și altor îndeletniciri inavuabile, nu numai erotismului), Boggy este un frizer nu foarte talentat, amator de vise și viziuni lugubre, iar Clopotaru se pretinde om politic, căzut în urma unei afaceri de corupție și care se îndrăgostește mereu de aceeași femeie (fosta lui nevastă). Din când în când, „banda“ merge să bea la cârciuma lui nea Birică, unde socializează și ia pulsul vieții publice, iar alteori participă la „seminarii“ sau antrenamente. Aparent, acești marginali au fost adunați în Sălaș de către niște „șefi“, în vederea unui „scop“.
Apelez, cum se vede, la ghilimele: Mihai Măniuțiu mișcă marginile convenției, pas cu pas, făcând ca romanul să se comporte asemenea unei parabole în care înțelesul când se arată, când se ascunde. Pe parcursul a zeci de pagini este întreținută aluziv o atmosferă tensionată, prin narațiuni fără o finalitate epică aparentă (deși cu simboluri care instituie o coerență, cum ar fi piatra obținută în urma unei incinerări aparte, la temperatură înaltă), fără ca totuși sensul parabolei să iasă la iveală. Consiliul epic sub semnul căruia pornește romanul se transformă într-un soi de „safari“ întors pe dos, în care cititorul poate studia, personaj cu personaj, fauna umană.
Din când în când, autorul ridică un colț al convenției și lasă să se strecoare o umbră de verosimilitate realistă. Banda de lumpeni, adunată în Incubator de către niște șefi misterioși și pusă să studieze în vederea unui „safari“ ulterior, pare a fi, până la urmă, o echipă de mardeiași angajată de către un politician pentru a-și regla conturile cu adversarii, dintre care primul pe listă e un ziarist, poreclit Șacalul. „Seminarele“ nu mai sunt, privite în această lumină, chiar atât de ezoterice, transformându-se de fapt în ore de pregătire a loviturii. Însă Măniuțiu nu merge mai departe cu sugestia, preferând să-și lase personajele să se devoaleze prin povestiri și interacțiuni bizare, care creionează o lume întoarsă și ea pe dos, ca „safari“-ul care devine romanul.
E formidabilă iscusința cu care prozatorul substituie verosimilul printr-o proiecție grotescă, dar care are capacitatea de a sugera tocmai realitatea. De pildă, cei din Sălaș privesc la o emisiune de televiziune, un „reality-show“ cu invitați triviali (o Lola cu sâni imenși), care povestesc grozăvii nereproductibile într-o cronică literară, și fără finalitate jurnalistică. Totuși, la capătul scenei, suntem obligați să ne întrebăm retoric: schimbând ceea ce e de schimbat, nu cumva așa arată, de fapt, toate emisiunile de televiziune de azi?
Cam asta pare a fi și fabula romanului Safari: nu cumva „safari“-ul vieții de zi cu zi bate chiar și romanul cel mai grotesc? Nu cumva e invers decât spunea Eliade, iar profanul întunecat se camuflează în spatele a ceea ce pare sacru? Mihai Măniuțiu nu face teorii, dar textul său le alimentează, cu atât mai mult, cu cât sugestia se oprește înainte de a fi furnizat vreo certitudine.
Realitatea este că romanul nu e deloc simplu și nici ușor de citit. La lectură, senzația este aceea a unui tunel la capătul căruia se zăresc luminițe, care însă se sting pe măsură ce te apropii, spre a se aprinde iarăși, dar în altă direcție. Ori pe un alt plan. Naratorul conduce narațiunea, desigur, însă el însuși, să nu uităm, ascultă fascinat poveștile Pinguinului. Aceasta, deși povestitorul en titre al grupului de mardeiași nu spune neapărat cele mai spumoase povești. Nici ale celorlalți nu sunt mai prejos, de fapt, fiecare având nota sa caracteristică: aceea care creează și ierarhia din Sălaș. Impresia nu este, însă, una de ordine, ci dimpotrivă. Poveștile și întâmplările pe care ele le conțin par a se împleti prin opoziții, nu prin similitudini, de unde și atmosfera apăsătoare a unui grup în care violența fizică, deși prezentă, nu este dominantă. Mult mai activă, în text, e violența intrinsecă a discursurilor și personalităților, care, fiecare dintre ele, intenționează să subjuge pe altcineva din grup sau chiar pe toți. Ea, această violență a raporturilor și a limbajului, relativizează violența fizică, transformând-o în firesc.
Banda de lumpeni pare simultan – că tot vorbeam despre parabola care-și poate schimba brusc înțelesul – și una de iluminați. O avangardă a celor care se trezesc din visul egalitarist al democrației, ale căror fapte – fie și pedepsirea la comandă a unui ziarist incomod – anunță o revoluție încă difuză și nu neapărat spre binele general. Profunzimea romanului constă în a sugera umanitatea din spatele diformității și tragismul din spatele comediei. „Safari“-ul existenței cotidiene poate transforma niște oameni amărâți, învinși ai vieții sau numai ai societății, fie în îngeri, fie în demoni. La fel cum și limitele dintre oameni și lucruri pot fi abolite, ca într-o povestire a Pinguinului, în care fratelui acestuia încep să-i vorbească obiectele din jur. Granița dintre cele două condiții este, în roman, fluidă și e guvernată de meandrele povestirii, iar atmosfera rezultată este, pe alocuri, copleșitoare, de lume care a luat-o razna. Însă și această „raznă“ intră în logica „safari“-ului.
Aceasta, deoarece una dintre sugestiile mai tari ale parabolei, formulată explicit într-una din scenele ultime ale romanului, trimite la o boală ale cărei caracteristici pot fi extrapolate din fiziologie în psihologie și, de ce nu?, în sociologie. Este vorba despre ectopie, adică situația în care un anumit organ sau țesut se află într-o poziție neobișnuită în corpul pacientului. Fata de care e îndrăgostit naratorul suferă, aparent, de ectopia inimii, ceea ce – în logica fluidă a romanului – nu-i împiedică să conceapă împreună. Naratorul este grav rănit în agresiunea împotriva ziaristului și, în scena finală, află că David, copilul întâlnit pe când se ascundea de urmăritori, este al său. Finalul ambiguu (care poate fi citit în dublă cheie, polițistă și metafizică) nu lasă loc prea multor speranțe. Spre deosebire de „safari“-ul din savană, cel din roman se încheie nu cu „vânarea“ simbolică a unui trofeu rar, ci cu cea a vânătorului însuși, devenit vânat. Un fel de parabolă a șarpelui Uroboros, a narațiunii care se alimentează nu numai din ea însăși, ci și din cel care o mânuiește.
Firește că lectura nu poate scăpa de tentația analogiilor cu viața noastră cea de zi cu zi, cu observația că Mihai Măniuțiu este zgârcit cu sugestiile în acest sens, preferând să păstreze parabola la mare distanță de codul unei narațiuni cu cheie. În mod straniu, acest tulburător roman postmodern, care nu respectă imperativul verosimilității și nu practică iluzia reprezentării, pare adesea mai autentic decât însăși realitatea.
În tot cazul, avem în Safari o construcție romanescă profundă și o viziune tragică asupra existenței, într-un text care poartă amprenta inconfundabilă a personalității artistice a lui Mihai Măniuțiu.