Cristian Pătrășconiu: Cum e – nu viața, ci literatura – acum, la vârsta senectuții? La fel de seducătoare ca la 20, la 40, la 50 de ani?
Alexandru Călinescu: Nu mai poate fi la fel de seducătoare ca la 20 de ani. Când ești cititor profesionist intervine de la un punct încolo o anu – mită blazare, ești mai prudent, mai reticent, te entuziasmezi mai greu. Sunt însă mulțumit că nu mi-am pierdut acea capacitate de a vibra la lectura unei cărți, de a regăsi un soi de inocență a privirii.
În această relație (a dumneavoastră cu literatura), care a fost cea mai seducătoare pe rioadă?
Fiecare vârstă e cu plăcerile ei. Mi-e greu să fac o ierarhie. Voluptatea cititului era imensă în copilărie, dar și mai târziu am încercat sentimente asemănătoare. Și astăzi, când primesc o carte pe care mi-am dorit-o, o iau în primire cu un fel de ritual senzual, cu toate simțurile treze.
Când ați citit cel mai mult?
În copilărie, cred. Am învățat să citesc de timpuriu, am învățat singur, dacă pot spune așa : mergând cu părinții mei pe stradă îi întrebam ce înseamnă firmele magazinelor (nu era o mare varietate : Alimentara, Aprozar, Haine și altele – nu multe – asemenea). Am învățat astfel literele și mai ales am învățat să le leg în silabe și în cuvinte. Jocul acesta continua și acasă încât m-am trezit, într-o bună zi, „alfabetizat“. Cititul a devenit principala mea ocupație. Când i-am descoperit pe Jules Verne, pe Dumas – lectura a ajuns să fie un adevărat viciu. Și în adolescență am citit mult, trecusem la autori serioși – Cehov, Tolstoi etc. Dar în memorie mi-au rămas îndeosebi orele în care, copil fiind, descope – ream universuri fascinante.
Când ați recitit cel mai mult?
Cam tot în acea perioadă. Reciteam cu volup – tate, aproape că învățasem pe dinafară, Insula misterioasă sau Copiii căpitanului Grant. Regăseam cu aceeași încântare personaje și întâmplări cunoscute. Am fost întotdeauna intrigat – și dezamăgit – că noile generații nu mai sunt fascinate de acele cărți și că au abandonat lectura ca principală modalitate de a-ți petrece timpul. Recitirea a fost, mai târziu, o obligație profesională. Citeam și reciteam cu studenții texte care erau acum obiectul unor analize lite – rare, cum se numea de altfel seminarul respectiv. Recitiri profitabile: textul își dezvăluia nu o dată fațete și sensuri noi.
Care sunt cele mai mari iluzii – despre literatură și despre forța ei – pe care le-ați lăsat în urmă?
Gândul că literatura îi poate face pe oameni mai buni. Sau că e în stare să elimine nedrep tățile și să împiedice crimele sau războaiele. Cu astfel de iluzii te hrănești când ești foarte tânăr și când crezi în puterea cuvintelor. Toată istoria omenirii arată că e o naivitate să acorzi literaturii o astfel de menire.
Cartea vieții dumneavoastră? Există așa ceva? Dar prima carte, primele cărți?
Cartea vieții? Ar fi mai potrivit cărțile vieții, pentru că fiecare vârstă își are cartea ei. Precum și autorii privilegiați. În ce mă privește, am trecut printr-o „fază“ G. Călinescu, atunci când nu admiteam nici cea mai mică obiecție la adresa idolului meu. Am avut mai târziu „perioada“ Roland Barthes, pe care îl tot citeam și îl reciteam, fascinat de jocul ideilor și de inventivitatea discursului. Pentru ca, la un moment dat, acest exces de subtilitate să în – ceapă să mă obosească și să mi se pară mai curând superficial, frivol. L-am citit cu frenezie pe Umberto Eco, iar acum, când vă răspund la această întrebare, mă bate gândul să reiau câteva dintre cărțile lui. Cehov e alt autor care mi-a marcat ani buni din viață. Caragiale – nu mai zic, îl recitesc oricând cu aceeași voluptate. Despre primele cărți am vorbit mai îna – inte. Un adevărat șoc a fost descoperirea lui Dosto – ievski, cu Amintiri din casa morților și Crimă și pe deap – să. Camus m-a fascinat, prin Străinul și prin vertica – litatea sa. Mi-am dat licența cu o lucrare despre teatrul lui Eugène Ionesco pe care atunci, în 1967, România îl descoperea. Sunt multe experien țele care m-au marcat, aparent pentru o perioadă limitată de timp, dar în realitate ele se înscriu într-o durată lungă și au efecte adânci. Risc oare să par neserios dacă vă mărturisesc că am citit și foarte multe romane polițiste?
Deloc. Și mie îmi plac. Vreau să vă întreb altceva: e loc suficient pentru literatură într-o lume care a luat-o razna? Sau, așa, mai la margine, cât mai la margine?
În mod evident literatura e undeva la margine. Nu e o noutate : așa a fost dintotdeauna, și atunci când era apanajul unei elite, și acum când e concurată de televiziune, rețele sociale etc. În definitiv, e miraculos că ea a supraviețuit și supraviețuiește. A supraviețuit diverselor ipostaze ale cenzurii, a supraviețuit acțiunii de tâmpizare din regimurile totalitare, a supraviețuit momentelor istorice, numeroase, când actul cultural însemna exclusiv propagandă. A dovedit, așadar, o vitalitate uimitoare, care ar trebui să ne facă optimiști.
Să nu ratez această declinare a întrebării anterioare: a luat-o razna și lumea literaturii?
Literatura a luat-o de multe ori razna, uneori cu efecte benefice, în măsura în care mișcările de avangardă au spart codurile existente. Nici măcar mișcarea dada, cu un program atât de radical, nu i-a venit de hac literaturii, care a renăscut prin suprarealism. Ce să mai zic de rătăcirile ideologice, de aberațiile ce au căpătat uneori putere de dogmă. Astăzi lucrurile par să se fi calmat, „anti-modernii“ (în accepția lui Compagnon) au avut, s-ar zice, câștig de cauză. Literatura e însă imprevizibilă așa că nu știm ce se va întâmpla mâine.
Ce ați fi fost / ce ați fi putut fi dacă nu ați fi avut o legătură atât de puternică, de solidă cu literatura?
Mi-ar fi plăcut să fac regie de teatru. Când, adolescent fiind, exprimam acest deziderat, tatăl meu – care era de un conservatorism extrem – făcea pur și simplu crize de nervi. Aș fi vrut, apoi, să conduc un ziar, proiect care în timpul regimului comunist era complet himeric. Drept compensație, am colabo – rat la diferite reviste, am avut rubrici permanente, m-am ambiționat la un moment dat să țin cronica literară ș.a.m.d. În final, am fost obligat să constat că vocația mea era aceea de profesor. Am făcut această meserie cu pasiune și plăcere. Dacă am reușit sau nu – doar studenții mei pot depune mărturie.
Care e cea mai frumoasă zi literară din viața dumneavoastră?
O, au fost mai multe. Ziua când am debutat cu o recenzie la „Iașul literar“. Ziua când mi-a apărut prima carte. Ziua când am luat Premiul pentru Debut. Zilele (nedrept de puține, vai!) când mă întâlneam cu prietenii mei – Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie, Mihai Zamfir, Marian Papahagi, ca să menționez doar câteva nume dintr-o „listă“ mult mai cuprin – zătoare. Ziua în care l-am cunoscut pe Roland Barthes, ziua în care l-am cunoscut pe Tzvetan Todorov. Zilele în care primeam mesaje amicale de la scriitori pe care îi prețuiam. Zilele când ne întâlneam la… „Zilele culturii călinesciene“ de la Onești. Îmi dau seama, încercând să vă răspund, că o bună (cea mai bună, de fapt) parte din existența mea a fost legată de literatură, și nu numai prin citit sau prin scris. Întâlnirile, contactele umane au jucat un rol extrem de important.
Dar cea mai frumoasă zi neliterară?
Vă amintiți, sunt convins, că – întrebată care a fost cea mai frumoasă zi din viața ei – Brigitte Bardot, care ne-a părăsit de curând, a răspuns: „o noapte“. Da, cu certitudine cele mai frumoase zile neliterare au legătură cu viața mea sentimentală. Dar și cu evenimente care au schimbat nu numai existența mea – prăbușirea regimului Ceaușescu, spre exemplu. Ziua de 22 decembrie 1989 îmi rămâne prezentă în memorie, o pot reconstitui oricând în detaliu.
Ca să fac o trimitere la un vers faimos al Anei Blandiana: câtă literatură conțineți, Dle Alexandru Călinescu? (n.m.; versul Anei Blandiana: „Doamne, câtă literatură conținem!“)
Multă. Normal la un om care și-a făcut din literatură o profesie. Dar peste lecturi se suprapun și imaginile filmelor (numeroase) pe care le-am văzut și m-au marcat. Sau ale tablourilor din mari muzee. Nu suntem făcuți doar din cuvinte, ci și din imagini și sunete.
Ce vă ajută acum mai mult: Caragiale (pe care îl cunoașteți foarte bine) sau Eminescu (pe care, de asemenea, în cunoașteți foarte bine)?
Caragiale, desigur. E un excelent antidot împotriva prostiei, a fățărniciei, a agresivității atât de prezentă astăzi.
În aceeași direcție: ce vă ajută acum mai mult – literatura sau muzica?
Literatura. Și imediat, pe locul doi, muzica.
Sau poate altceva, un terț?
Îmi place fotbalul. Mă deconectează. Mă uit bucuros la meciurile care merită și am, ca orice „microbist“ care se respectă, câteva echipe favorite. În fruntea lor – Paris Saint-Germain (ce altă opțiune putea să aibă un francofil împătimit?).
Ați îndrăzni, în registru afectiv, să formulați un 11 de bază pentru dvs. din literatură română? Autori, nu cărți?
Greu, foarte greu. Să încerc, deși nu știu dacă voi reuși: Caragiale, Eminescu, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Bacovia, Mircea Horia Simionescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu, Mircea Nedelciu, Ioan Groșan. Lotul e mult mai mare, cu jucători de rezervă de valoare egală cu titularii.
Dar din cea străină?
E și mai greu. Doza de arbitrar e foarte mare. Așadar: Cehov, Baudelaire, Tolstoi, Rimbaud, Valéry, Gogol, Kafka, Shakespeare, Cervantes, Flaubert, Dante. Mă obligați să introduc mulți clasici, așa că mențin, întărind-o, observația de la răspunsul precedent.
Dacă ați avea 10 milioane de euro sau fie și 10 milioane de dolari, ce ați face (nu cu toți, dar măcar cu o parte a acestor bani) pentru literatura română?
Aș sponsoriza o revistă literară, aș investi într-o editură, aș institui niște premii și aș acorda niște burse. Există în lume miliardari care fac aceste lucruri, spre cinstea lor.
Ce vă neliniștește foarte mult – literar & neliterar?
Derapajele de orice fel. În lumea literară – „bisericuțele“, falsele glorii, cronicile de complezență. În afara ei – fanatismul, agresivitatea, prostia molipsitoare.
Și, în oglindă: ce vă dă multă liniște – literar & neliterar?
În literatură, cu formula memorabilă a lui Virgil Nemoianu, calmul valorilor. În viață – priete – niile.
