Cu o formație intelectuală solidă pe care i-o conferă filologia clasică, Alexandra Ciocârlie acoperă cu studiile sale un spațiu larg dedicat „clasicilor“ culturii greco-latine precum Iuvenal (2002), Și totuși, clasicii… (2007), influenței exercitate de alte puteri militare asupra acestora cu Cartagina în literatura latină, (2010), îndreptându-se către o evalaure a moștenirii unei culturi prodigioase printr-un dialog menit să o actualizeze În dialog cu anticii (2014) și să-i situeze în contextul literaturii române, Ecouri ale clasicismului greco-latin în literatura română (2013), În oglinda Antichității: scriitorii români și cultura greco-latină (2016) și a literaturii lumii. Ultima carte, Pe urmele lui Ulise (Cartea Românească, 2025), plasează acest dialog cu anticii din perspectiva literaturii comparate, urmărind destinul literar al unei singure opere, Odiseea, prin intermediul a 17 rescrieri în cheie modernă și postmodernă a epopeei, din unghiuri diferite pe care studiul ei le organizează atât tematic, cât și ideologic, făcând loc unor contexte revelatoare. În discuție intră și referirile la Telegonii, poemul pierdut al lui Eugammon din Cyrene, al cărui subiect este recuperabil din crestomația lui Proclus și o mulțime de alte surse ale culturii greco-latine care comentează opera homerică mergând până la exgeze relativ recente, acolo unde ele devin repere recognoscibile pentru scriitorii selectați. Selecția exclude perioada interbelică, anii 1950 reprezintă limita inferioară a decupajului, astfel că nu-l vom regăsi printre autori pe James Joyce cu emblematicul său roman Ulise, publicat pentru prima oară la Paris în 1922. Prin urmare, autoarea își focalizează întreaga atenție asupra a 17 autori care începând cu anii 1950 revăd/recitesc această capodoperă a lumii grecești și o reiau în ceea ce este inevitabil o lectură-comentariurescriere care ține în față originalul pentru a-l recontextualiza în funcție de propria lor experiență de viață, de propria lor viziune asupra lumii, de propria sensibilitate estico-etică și de interesul particular pe care i l-au purtat operei homerice. În mod evident, lista nu este exhaustivă. Selecția pe care o operează Alexandra Ciocârlie evidențiază imersiunea deplină a textului homeric în Literatura lumii (Weltliteratur), cu perspective care variază de la un feminism soft la tematica exilului pe care autorii est-europeni și central europeni o privilegiază, de la o naturalizare a personajului în spațiul metalitar al unei culturi, Ulise contemporanul nostru, la o dramatizare a raportului dintre realitate și ficțiune temă pe care o deschide chiar primul roman modern, Don Quijote al lui Cervantes. Trebuie spus că această împărțire nu este una strictă, capitolele se prezintă ca un sistem de vase comunicante, însă în perspectivă avem un background istoric și o geografie politică a Europei. „Ulise“ al exilului totalitar, nu poate fi același cu cel evaluat de femeile din viața lui, educate ulterior la școala emancipării feministe. Cehia sau România comuniste nu au nimic de-a face cu Viena sau Parisul. Prima parte, „Odiseea femeilor“, include patru autoare: Margaret Atwood, specializată în rescrierea în cheie postmodernă a unor opere clasice, cu Penelopiada (2005), Madeline Miller cu Circe (2018), Natalie Haynes cu O mie de corăbii și Marilu Oliva cu Odiseea povestită de Penelopa, Circe, Calypso și celelalte (2019). În toate aceste romane, perspectiva este încredințată preponderent femeilor acolo unde, paradoxal, elogiul pe care i-l face din Infern Agamemnon soției vrednicului Ulise, proiectând o imagine a soției virtuoase, prin comparație cu propria soață care l-a băgat în mormânt, este privit nu doar cu mefiență, ci chiar cu respingere. Imaginea luminoasă odinioară cadrează în prezent cu un tipizat patriarhal al femeii, nu chiar la cratiță, – reginele nu gătesc! –, ci la tors pânza așteptării care-și are ecoul până târziu în acele chansons de toile medievale, cu femei cuminți și supuse voinței bărbatului și lungii sale absențe pline de peripeții, nu toate eroice, o bună parte erotice (Calypso, Circe, Nausica etc.). Autoarele torc pânza suspiciunii, revăd episoadele odiseice cu ochii unei soții care a tolerat/așteptat prea mult. Nu doar o perspectivă feminină este în joc, ci și una feministă menită să salveze nicidecum virtutea Penelopei, cât demnitatea ei de femeie liberă. Așa cum o demonstrează Alexandra Ciocârlie, intervențiile plombează goluri în epopee, ficțiunea își face loc acolo unde ceea nu e spus, nu e neapărat subînțeles, ci are un subînțeles. Confesiunea spectrului Penelopei, care seamănă cu confesiunea lui Tezeu din monologul dramatic cu același nume al lui André Gide, oferă o versiune demitizantă a eroului ca bărbat minat de tot felul de înclinații dubioase, precum cea spre înșelătorie, care dublate de istețimea nativă îi modelează caracterul ca și toate întâmplările în care e implicat. Penelopa răspunde din Hades tuturor acuzațiilor ulterioare care i se aduc de către istorici și exegeți ai textului homeric, dar și al unor scrieri conexe, de la Pausanias la Apollodor și Douris din Samos. Astfel, cazul devine emblematic, intră în joc două versiuni ale Odiseei, una eroică și alta picaresc-prozaică. Dacă stratul ideologic se adăuga rescrierii moderne a tragediei la Sartre, Gide etc. perspectiva feministă a celor patru autoare vizează o lume patriarhală unde soției devotate îi este rezervat un rol schematic, dezambiguizat, în raport cu redundanța aventurilor odiseice care evidențiază tot felul de transgresiuni, multe dintre ele extraconjugale. Într-un fel, scoaterea Penelopei din tiparul femeii virtuoase încearcă să ofere o contrapondere la aventurismul soțului ei, dar și să redea complexitatea unui personaj care nu-și trăiește pasiv așteptarea, ci activ, transformând-o prin revers feminist într-o peneloponiadă. Când perspectiva este încredințată de către Madeline Miller lui Circe, pornind de la surse clasice, avem al tip de feminitate pusă în joc, voluntarismul femeilor puternice este aici altul. În plus, avantajul este cel al psihologismului care revendică profunzimea personajelor punând în joc sensibilitatea lor. Nu doar Circe oferă un punct de vedere, ci și fiul lui Ulise, Telemah într-o serie de contestări care configurează atât o perspectivă demitizant-psihologizantă a eroului, cât și a eposului eroic, a pretenției la statuarul acestei ipostaze eroice pe care mitul o întreține. Mitul căzut pe solul modernității suportă o dezvrăjire care poate avea și rațiuni ideologice, critica unei culturi și civilizații patriarhale dintr-o perspectivă feministă sau psihanalitică, distanțarea de perspectiva homerică transformată într-una himerică, o ficțiune legitimiza – toare a „eroului“, a bărbatului grec care se înarmează cu toate virtuțile pe care le relevă un personaj exponen țial. Unui „eroism al inteligenței“ îi este opusă imaginea unui Odiseu puțin psiho pat, excesiv, coleric, un indivi dualist/ narcisist/ egoist intratabil. Cea de-a doua parte, „Întoar cerea exilatului“, aduce în discuție tema exilului cu trei scriitori remar cabili, doi mitteleuropeni, maghiarul Sándor Márai (exilat din Ungaria comunistă în 1948) cu Pace în Itaca! (1954) și cehul Milan Kundera cu Ignoranța (2000) la care se adaugă singurul scriitor român selectat, Ga briela Adameșteanu, cu Întâlnirea care a cunoscut mai multe ver siuni. În romanul lui Márai, Ulise părăsește din nou Itaca pentru a călători în Thesprotia și Epir și sfârșește prin a fi ucis de către fiul său Telegonos rezultat din relația cu Circe. Roma nul utilizează perspectiva Penelopei pentru ultima parte a vieții lui Ulise. Acesta apare ca un homo viator, înstrăinat de locul lui de baștină, nestatornic, măcinat de o neliniște perpetuă. Romanul înregistrează o schimbare a firii lui Ulise în urma încercărilor prin care a trecut în peregrinările sale, pentru a nu mai men ționa războiul. Abordarea personajului într-o cheie psihologică permite sondarea adâncului unei firi umbroase. Tema xenofobiei o însoțește pe cea a exilului, profilul sceptic-retractil al Europei Occidentale poate fi citit printre rânduri în ceea ce ține de întâmpinarea lui Ulise și Telemah de către feacii-europeni. Milan Kundera citește Odiseea ca pe un poem al nostalgiei, reflecția de tip eseistic este topită în romanul care explorează situații paradigmatice ale exilului. Lectura pe care o face Kundera este una de tip palimpsest, textul homeric este hârtia de turnesol a experienței moderne a depeizării și alienării. Alexandra Ciocârlie observă cu acribie toate aceste nuanțe familiare din istoria recentă, nuanțe pe care le recuperează din straturile versiunilor romanului Gabrielei Adameșteanu, care fără a face direct această experiență o ilustrează cu un caz din familie reinvestit ficțional. Imaginea României anilor ’80, în care scriitoarea a trăit, reprezintă reversul terifiant, infernal până la distopie al unei Itaca scufundate în marasmul totalitar. î n cea de-a treia parte, „Între realitate și ficțiune“, selecția operată de autoare se bazează pe felul în care ficțiunea modelează realitatea. Spre exemplu, Itaca per sempre (1997), romanul lui Luigi Malerba, oferă în Ulise și Penelopa o ecuație cu două necunoscute, doi soți înstrăinați care sunt nevoiți, în cele din urmă, să-și ajusteze povestea pentru a păstra în mod artificial o conjugalitate care nu mai are un temei. Penelopa recunoaște geniul histrionic al lui Ulise, dar bărbatul care s-a întors acasă după atâta timp este un străin care debitează o poveste necreditabilă. Mai mult chiar, Ulise, cel care și-a bricolat atât de des identitatea, nu mai este sigur pe ea. De asemenea, Ulise întâlnește o Penelopă indiferentă, suspicioasă în ce-l privește, care nu-l recunoaște pe dl Nimeni și nici nu pare dornică să o facă, o femeie puternică în locul copilei pe care o lăsase. Raportarea imaginației la existența obiectivă constituie o temă importantă a cărții. În interpretarea pe care Mario Vargas Llosa o dă Odiseei, din Ulise nu a mai rămas decât povestea și orizontul ei nelimitat. Una dintre cele mai provocatoare rescrieri, cea a lui Jiří Marek, Unchiul meu Ulise (1974) inclusă în partea a IV-a, Ulise printre noi, merge în direcția joyceiană a coborârii eroului nu prin demitizare, ci prin banalizarea tuturor întâmplărilor sale plasate în contextul unei existențe modeste, prozaice. Ulise, alias Josef Frajvald, fiul unui escroc geambaș de cai, preia trăsăturile generice ale unui antierou, Švejk, din Peripețiile bravului soldat Švejk, romanul neterminat al lui Jaroslav Hašek. Mixajul recognoscibil este revelator, Ulise a devenit un erou picaresc, noblețea sa s-a evaporat, viclenia este una a timpului său, tacticile modeste sunt adaptate ambientului. Reinventarea epopeei ocupă a cincea partea a cărții, acolo unde ea coboară din istoria propriu-zisă într-o comedie a literaturii la confiniile cu istoria mentalităților. Dosarul H (1981), romanul lui Ismail Kadare, urmărește o epopee comică, o antiepopee care însă implică modelul prestigios, cu cercetarea realizată de doi filologi americani de la Harvard ajunși în Albania pentru a identifica izvoare folclorice și rezistența unui epos similar celui homeric în cadrele mentalitar arhaice ale culturii populare. Numai că americanii sunt primiți cu suspiciune, considerați spioni, de aici o serie întreagă de peripeții picarești. Epopeea lor scoate la iveală două Albanii, cea cu un profil tragic oglindindu-se în poemul homeric, cealaltă ca o farsă care coboară în deriziune modelul exemplar. Pe urmele lui Ulise este o carte esențială nu numai pentru studiul literaturii comparate în România, ci pentru contextul european al unor reevaluări care trebuie să mențină viu interesul pentru moștenirea greco-latină. Ulisele grec a devenit pe rând albanez, italian, ceh, român, englez, vienez, francez etc., pe scurt european, unind cele câteva Europe ( Occidentală, Centrală, de Sud Est) într-una singură, Europa-Itaca, în care purtătorul acestei moșteniri culturale prestigioase încearcă să se întoarcă.