Jacob Taubes, Karl Löwith, Eric Voegelin sunt autori care ne vorbesc despre Gioacchino din Fiore ca despre un autor ale cărui scrieri sunt responsabile de un anumit aspect al imaginarului modern. Mai precis, de ideea modernă că istoria va cunoaște o ultimă etapă a ei, în care succesiunea evenimentelor va fi fără nicio importanță, în care va prevala o pace continuă, cu toții ne vom deda contemplației și fericirii și vom fi capabili chiar să construim o societate care să ne permită acest lucru, ba chiar o lume în care lectura semnelor din interiorul ei să ni-l facă transparent, pe creatorul ei îndepărtat odată cu conducătorul ei proxim. Idei sublime a priori, înfiorătoare a posteriori, care ne oferă oarecum la pachet toate fețele totalitarismului secolului prin care am trecut recent și le plasează într-o viziune asupra istoriei comună literaturii, filosofiei, teologiei care ar trebui să citească în această istorie unul și același adevăr în oglindă. Mai înaintea celor trei autori, un altul îl lăudase pe Gioacchino din Fiore, când a exultat în fața ideii acestui abate din secolul al XII-lea că o structură ternară determină pomenitul rezultat al istoriei, vizibil în toate mecanismele realității, prin a cărui rostogolire prin sine însuși s-ar produce realitatea și că toate planurile ei, de la natură la societate, de la cer la gândire și la literatură, toate o exprimă mai mult sau mai puțin clar. Acest autor entuziasmat era bineînțeles Hegel. Înaintea intrării lui Gioacchino în limba română, Eliade și apoi Culianu îl elogiaseră pentru sentimentul de presiune și urgie a istoriei pe care o întâlneau în scrierile lui, făcând din el o prezență oarecum așteptată în limba română. Și încă un element, poate cel mai tensionant dintre toate: Henri de Lubac a scris despre posteritatea lui Gioacchino din Fiore, tratând cu tact și acoperind oarecum diplomat heteroxia posibilă a acestui abate și continuitatea sa cu gândirea franciscană, iar pasul următor l-a făcut cardinalul Ratzinger, când a admis filosofia istoriei de la Bonaventura drept o succesiune legitimă a acestei literaturi calabreze milenariste în contextul în care acea pace universală și spirituală pe care Gioacchino o lansase în opera lui era neapărat una în afara istoriei, despre care nici el, nici tradiția lui nu ar fi spus vreodată că se va petrece în istorie, așadar putea fi acceptată pios. Exact aici este însă tensiunea, în opoziția dintre primii trei autori pe care i-am amintit, pentru care promisiunea lui Gioacchino este înăuntrul istoriei, și ultimul, pentru care ea este în afara ei. Jubilez la rândul meu când am înainte ediția bilingvă a uneia dintre operele majore ale abatelui din Calabria, Manualul pentru lectura Apocalipsei, publicat la Editura Polirom în 2025, în traducerea Dianei Marinescu (ea ne-a dat și celebra Scivias a Hildegardei din Bingen), cu studiul și comentariile lui Dan Siserman (el a publicat o teză de doctorat despre Gioacchino) și Florina Hariga (ea alătură în această carte un text inedit dintr-un manuscris al bibliotecii Vaticanului din opera lui Gioacchino). Nu mă sfiesc să scriu despre această carte, chiar dacă le-am fost alături celor trei de-a lungul anilor în care ea s-a născut, doar pentru că îngrijesc colecția în care ea a apărut; nu ascund o lipsă de onestitate ca să găsesc prilejul de a o lăuda, ci mă bucur să scriu ca să spun cât de important este ceea ce putem citi în această carte pentru lumea noastră, pentru imaginarul ei, pentru speranțele ei și pentru asumarea istoriei gata oricând să ne scrie propria viață din simpla inerție a derulării ideilor pe care le poartă. Toată opera lui Gioacchino din Fiore are în centrul ei o singură idee: dacă există trei persoane ale Treimii, atunci și istoria trebuie să aibă trei etape, dintre care prima s-a încheiat, a doua este aproape încheiată, a treia tocmai stă să înceapă. La fel și societatea cumulează trei stări, dar tinde spre ultima și va fi perfectă când o va realiza numai pe aceea. O rudă apropiată a acestei idei este cea care i-a trasat lui Bonaventura planul tratatului Despre reducerea artelor la teologie, unde toate, adică artele, meseriile, mintea, natura, dar mai ales lectura textului sacru pleacă de la neînțelegerea absolută și dată, trec prin propria experiență înstrăinându-se de sine și revin la autocunoaștere semnificându-și obiectul datorită experienței lor mundane; probabil de aceea este fascinant să îl legi pe Bonaventura de autorul Fenomenologiei spiritului. Dar Gioacchino nu merge până acolo unde, iată, a avansat posteritatea lui. El doar spune: istoria este ca Dumnezeu, societatea trebuie să o copieze și ea, iar moștenirea noastră textuală nu trebuie să cuprindă doar două Testamente, ci poate chiar o evanghelie eternă, sau dacă nu, atunci măcar să citim Apocalipsa în această nouă cheie, drept text al epocii care urmează. Căci în orice caz, pe oricâte planuri am vedea analogia cu structura Treimii, trebuie să părăsim o gândire strict narativă și descriptivă și să avem curajul uneia analogice, în care elementele ultime să fie concordanțele care unifică povestea noastră despre lume.
Vreau să fac aici două observații. Prima este legată de motorul unei asemenea gândiri. În primul paragraf al Manualului, Gioacchino evocă o spusă a lui Pavel din prima sa epistolă către corinteni, în care apostolul îi vedea pe cei din urmă ca pe niște copilași care pot digera doar laptele, și nu hrana tare: așadar, adevărurile trebuie să ajungă la ei menajându-i, proporționate acestora. Gioacchino invocă pasajul ca să spună că literatura patristică seamănă corintenilor, dar că publicul lui, cel din maturul secol al XII-lea, suportă adevărul frust. Eu îmi aduc aminte însă că și Augustin crezuse cândva ceva asemănător, când îi evoca pe corintenii lui Pavel drept demni de o cunoaștere de lapte, pe când cititorii lui ar trăi în epoca adevărurilor exprimate matur. Iată cum prin istorie se rostogolește un principiu al interpretărilor în care mereu cel vechi este inapt să înțeleagă, mereu cel contemporan este implicit matur, iar această rostogolire se dezvăluie, datorită folosirii sale la Gioacchino, drept una potențial infinită și din ea se naște, ca o firească consecință a unei legături între interpretare și istorie, viziunea lipsei de sens viitor al oricărui conflict al interpretărilor. Dacă o citim așa, filosofia istoriei gioacchimite nu este nici sursa comunismului, nici a nazismului, iar pacea ei universală poate rămâne în mod neconflictual în interiorul istoriei. A doua mea observație este legată de bio – grafia unui concept aparent accidental în gândirea lui Gioacchino. El vorbește ultraabundent în toată opera sa despre această a treia perioadă a omenirii, de pace universală și armonie corespondentă Duhului. Ea urmează după ce o epocă a acțiunii în ascultare față de Tată și deopotrivă una a acțiunii în iubire față de Fiu s-ar fi consumat, iar ea va avea loc în termenii contemplației și ai răgazului (iar pentru ultimul termenul invariabil este otium). Și înțelege acești doi termeni ca limitându-se reciproc. Adică răgazul ar fi doar contemplativ, iar dacă merită obținut, istoria le rămâne contemplativilor. Acest lucru îi consună abatelui calabrez, firește, cu elogiul vieții monastice în versiunea sa mai veche benedictină, dar și în versiunea sa recentă, a cistercienilor. Mai mult, îi consună cu ritmul iudeo-creștin al zilelor creației active, cu odihna plină de răgaz și contemplație a celei din urmă. Iar atunci nu mă pot abține să nu remarc: în istoria ideii de răgaz asocierea acestuia cu contemplația nu e ceva deloc natural, ci e o decizie care îl implică pe Cicero și pe Augustin, iar antichitatea clasică avusese și alte formule de a gândi răgazul care nu erau disociate de conceptul acțiunii (de exemplu, în teoria politică a lui Aristotel). Dacă e așa, atunci filosofia istoriei dezvoltată de Gioacchino este relativă la decizia care îi implică pe Cicero și pe Augustin, aplicată cu succes pe lectura primelor capitole ale Genezei, iar din ea reiese cât de legitim pare visul lui Gioacchino legat de o epocă a răgazului contemplativ care supune omul și societatea și mai ales anunță sfârșitul istoriei. Dar dacă am reținut că aceasta este doar o urmare a unei decizii în istoria ideilor care nu i-a aparținut acestui abate, atunci spaima de a-l vedea precursor al urgiilor politice ale secolului XX devine irelevantă, deoarece un nou instrument de gândire ne cade în mână, seducător, eficient, promițător și inovator: în loc să spunem că legăturile eventuale dintre un vizionar sublim și utopiile sociale ale lumii recente ne apasă condiția modernă, putem să construim pas cu pas o critică a acestei lumi, lărgită natural până la cele mai îndepărtate surse ale ei, față în față cu modelele de gândire care văd în răgaz un concept care nu este în mod necesar legat de contemplație, astfel încât plăcerea naturală cu care el se asociază să nu mai trebuiască a fi ipostaziată într-o epocă în care timpul nu mai curge pentru că toate cele pentru care el a curs, chipurile, s-ar fi împlinit.