Singurătate
Eu nu mai am putere de scris.
Cuvintele
care pentru mine erau lumina
și cuminecătura
mă lasă în întuneric –
se înstrăinează de mine
precum niște stele călătoare,
care pleacă, toamna, în stoluri, apun
fără să se mai întoarcă
la sălașul lor
din inima mea!
Iar eu, miop bătrân,
nici cu ochelarii neantului
nu le mai pot distinge!
De când m-au părăsit cuvintele
resimt cea mai grea
dintre toate singurătățile lumii –
va trebui să străbat
precum un orb, precum un cadavru viu
drumul care mi-a rămas
prin bezna ființei,
fără toc și cerneală!…
Albinele lucrătoare ale nopții
Albinele lucrătoare ale nopții –
cuvintele –
adună nectarul
din glandele nectarine,
de pe sepalele și petalele
florilor
neantului
care au crescut prin locuri inexistente,
prin golurile netrăite
ale vieții!
Și astfel prepară
fagurii versurilor
mai dulci decât mierea existenței!…
***
Noapte de noapte
braconier
după un vers
în ținutul neantului!…
Va veni o vreme când
și eu voi fi pradă,
ca unul ce a încălcat teritoriul de vânătoare
care nu aparținea acestei lumi,
și, într-o dimineață
nu mă voi mai putea întoarce
în coliba mea
de la marginea prezentului!
De-a v-ați ascunselea sau ceasul cu tarantulă
,,Un’, doi, trei,
Se deschid ochii mei!
Cine nu e gata
Îl iau cu lopata!“
Și timpul
groparul nostru comun,
începe să ne caute!…
Fiecare se tupilează pe undeva!…
Și, dacă e adevărat, cum a spus Heraclit,
că vremea e precum „curgerea eternă“ a unei ape,
eu m-am ascuns
în nișa de aer
din dosul unei cascade!…
Din acest lăcaș
aerisit și răcoros,
din gura peșterii
de dincolo de timpul curgător, învolburat,
prin șuvoiul de apă
privesc soarele și luna,
zilele și nopțile care se scurg înspumate,
râul cum străbate munți și văi
căutându-mă!
Pe perete
am atârnat un ceasornic,
nu din cele obișnuite, cu rotițe și arc,
ci unul care are înăuntrul carcasei
o tarantulă!
Aceasta se hrănește cu secunde, minute și ore,
pe care le devorează ca pe niște insecte
prinse în spațiul acesta lăuntric!
Astfel, se produce o conversie –
timpul trecător
se metamorfozează
în pânze de păianjen
statice, netrecătoare!
Și, în acest lăcaș
ceasornicul cu tarantulă
secretă substanțe chimice specifice
care se solidifică
și formează firele de mătase de păianjen
ce pot fi de cinci ori mai rezistente și elastice
decât oțelul de aceeași grosime!
Tarantula poate țese și obiecte de mobilier:
un hamac, rafturi pentru bibliotecă,
o masă și o mașină de scris!…
Iar eu, în această ascunzătoare,
lăsând viața deoparte
ca pe un pachet cu daruri, nedesfăcut,
îmi dactilografiez,
poemele!…
Ergonomia timpului
Heraclit a descris timpul ca pe o apă curgătoare, eternă!
Dar asta presupune existența unui izvor:
din această lipsă, Heraclit a fost un fir de apă
ce s-a sfârșit!
Era mai potrivit dacă ar fi asemuit timpul
cu o apă stătătoare
într-un vas genetic, ancestral
ușor fisurat!
Impresia falsă de „curgere veșnică“
e dată de viețile separate
care se înșiruiesc una după alta
precum niște pești morți
prinși de branhii pe o sfoară,
care plutesc unul după altul
mișcați de valuri,
creând iluzia vieții!…
Cum fisura din vas nu poate fi astupată
timpul nostru limitat
ar trebui folosit „ergonomic“!
De pildă, un pat
să fie suspendat la tavan:
iar în locul rămas gol, sub el
să fie așezată o masă de scris
având ca sertare –
anii!
Timpul ergonomic
e contras în semințe,
iar piesele ceasornicului nopții, ale lunii,
trebuie să fie asamblate în cadranul ceasornicului zilei,
soarele,
încât să se oprească ciclul diurn-nocturn,
și astrele să strălucească împreună!
Iar timpul care ne-a mai rămas
să-și încetinească trecerea
ori să rămână suspendat –
să nu se mai sfârșească!…
Căci, vremea este precum acele păpuși ,,matrioșka“
pliate una în alta –
copilăria, tinerețea, bătrânețea,
iar ultima
e întotdeauna
moartea!
Sate pe cale de dispariție
Precum acele sate
,,pe cale de dispariție“
pe care oamenii le-au părăsit,
precum acele sate pustii
în care au rămas doar casele goale
năruite de singurătate,
așa este și viața mea
care, mereu s-a înstrăinat de mine,
mereu s-a îndepărtat!
Nici măcar soarele
nu mai răsare
în aceste cătune abandonate,
a rămas blocat
într-un amurg nesfârșit
și apune, apune mereu,
căci nu mai e nimeni pentru care să răsară!…
Și, în aceste sate
pe care viața de mult le-a uitat
a rămas doar inima mea
care încă mai bate,
precum un clopot bătrân
chemând oamenii la slujbă
cu dangăte însingurate
într-o biserică părăsită,
în acest amurg nesfârșit,
și care, încă mai așteaptă
să se întoarcă cei plecați,
risipiți prin lumea asta întreagă,
nu în altă lume!…