Am scris în mai multe rânduri despre apetența experimentală a prozatorului Cătălin Pavel, despre exersarea unor formule literare diferite. În poezie, se arată mai clar mobilul proteismului său literar. Cătălin Pavel nu caută diversitatea doar de dragul esteticului, ci din nevoia sfâșietoare de a găsi o formă care să exprime un adevăr interior imponderabil, inaccesibil. „Unde vei găsi cuvântul/ ce exprimă adevărul?“ (Criticilor mei), se întreba odinioară și Eminescu.
Neputința limbajului de a cuprinde misterele universului, devenită dramă a creației la unii poeți moderniști și neomoderniști (ca Nichita Stănescu), se metamorfozează la Cătălin Pavel în imposibilitatea limbii de a „traduce“ în scris tainele propriului suflet: „în scris nu poate fi pus adevărul tău,/ ci doar adevărul limbii“, spune concluziv în jurnal de somn, un lung poem cu intarsii halucinatorii, o catabază în subteranele lumii sale interioare, cea mai bună piesă a volumului, după părerea mea. Și în thurn und taxis scrisul reprezintă un ecran întunecat, care opacizează sentimentele și îndepărtează ființa iubită, o înstrăinează: „dar în timp ce eu îți scriu pe hârtia opacă,/ tu te îndepărtezi atât de tare,/ încât eu nu mai văd decât scrisul,/ care nu mai lasă nimic să treacă prin el“.
În restul e, poetul evocă o vârstă în care credința în scris putea fi o salvare de senzația nimicniciei, o sursă de energie, de certitudine, un teren de stabilitate existențială: „eram o pungă care se umfla cu aer, care se dezumfla/ tu erai la fel de departe ca vârful unui turn de o furnică/ nu aveam altceva decât sentimentele mele ridicole, sentimentele unei pungi,/ care să facă diferența între mine și nimic.// mai aveam poate și altceva totuși – faptul că pe vremea aia,/ când scriam, nu mă opream după/ fiecare cuvânt,/ așa cum mă opresc acum pentru că e degeaba./ nu, atunci scriam poezia până la capăt pentru că ea era pământul de sub picioarele mele“ (imaginea pungii purtate de vânt trimite la o secvență memorabilă din filmul American Beauty). Nu lipsește nici ironia, ca un contrapunct amar: „apoi am descoperit că asta fusese doar o greșeală de evaluare –/ nu era nevoie de poezie, se putea circula oricum, iar asta însemna să fii adult“. Cătălin Pavel pare ajuns într-un moment al dezabuzării, precum Arghezi în Ex libris. Blazarea sau resemnarea nu-l împiedică însă a scrie în continuare, cu un ton detașat, fără dramatism și cu o luciditate necruțătoare. Chiar dacă e văzut ca o (con)damnare, nu ar vrea să renunțe la scris, fiindcă despărțirea de scris ar fi ca o amputare corporală, aparent necesară, dar resimțită tot ca o boală: „scrisul e o închisoare,/ locuința repartizată, mulțumesc./ și acolo eu tot ce-mi doresc este să merg drept înainte,/ să merg mai departe decât a mers vreodată cineva închis între patru pereți“ (vindecare).
Poemele sunt, în general, confesiv-volubile, fără prea multe detalii concret-autobiografice, înregistrând mai degrabă stări și reflecții. De pildă, deși are un fir epic împodobit cu amănunte (un episod culinar în bucătăria căminului: prepararea unor gogoși), fragment inedit de apocalipsă este un remarcabil seismograf al defazajului emoțional între doi parteneri. Reapare și un personaj din Chihlimbar, Josquin (în roman, Josquin Des Pres, reprezentantul de marcă al Școlii Franco-Flamande, cu activitate în nordul Italiei, care a compus, deopotrivă, muzică sacră și laică, devine Josquin Trubadurul și este un avatar livresc, comico-dramatic, al arhetipului artistului dintotdeauna), într-o amplă desfășurare ludică (în siaj dimovian-brumarian), în versuri rimate și ritmate, în care vocabula prețioasă se împletește cu expresia colocvială, iar toponimul exotic cu agramatismul de mahala (douăsprezece scrisori de la Josquin).
Volumul ce ne-a rănit cel mai mult a fost gingășia se reține prin dimensiunea metapoetică, prin poemele care problematizează rostul scrisului și împotrivirile lui (cele mai adevărate sunt lucrurile care te-ar face s-o iei la goană, dar ele pătrund cel mai greu în poezie). Poate că nu oferă revelația unor adevăruri ascunse, însă Cătălin Pavel rostește cu limpezime adevăruri dureroase, cum ar fi singurătatea omului (căzut) între oameni ori singurătatea în fața morții: „scrisul este, până în ultimii ani, o pregătire pentru viață,/ dar, încă din tinerețe, este o pregătire pentru moarte“ (jurnal de somn).