Prozele din volumul Pădurea cu case, semnat de scriitorul sibian Ovidiu Baron, sunt „inspirate din docu mentarea, întâlnirile și dialogurile cu localnici din satele de origine ale unora dintre construcțiile expuse în Muzeul în aer liber ASTRA, acea Românie în miniatură din Dumbrava Sibiului“, după cum mărturisește autorul. De asemenea, ele dezvăluie „fragmente de memorie, mituri, ritualuri, tradiții, vindecări ale unor frici primordiale, descântece, secrete păstrate în fibra lemnului, în statornicia pietrei, în fragilitatea modestă a obiectelor aparent desuete“. Toate aceste detalii nu fac altceva decât să configureze teritoriul inefabil al textului, în care mitul se întâlnește cu povestea, realitatea cu visul, cotidianul cu ancestralul.
Autorul, muzeograf de meserie, a călătorit în diferite zone ale țării, unde a avut ocazia întâlnirii cu mărturia și imaginarul unor colectivități care încă își mai păstrează, în miezul lumii actuale, aura arhaică. Însă, Ovidiu depășește nivelul unui culegător de folclor, topind tot acest material inestimabil în pasta densă a ficțiunii de bună calitate. Fiecare poveste a unei ființe reale sau ireale, a unei case sau chiar a unui tărâm devine o heterotopie (Michel Foucault), atunci când reușește să redea matricea unei lumi în lumi, constituite pe fundalul, uneori nebulos, al mitului care transfigurează realul și îi conferă o patină miraculoasă. Astfel, în acest cadru etnofantast, prielnic întâlnirii dintre etnografie și fantezie, personaje precum Meșteroaia, zâna munților și a pădurii, balauri sau păianjeni uriași se întâlnesc sau conviețuiesc, pașnic ori agresiv, cu oameni simpli și firești, într-un univers rural, atemporal.
În proza care deschide volumul, intitulată Cărarea ocolită, întâlnim o ipostază fabuloasă a Muzeului ASTRA, prin care se perindă un copil, asemănător celui din poemul barbian După melci, experimentând cunoașterea și simțirea unei lumi de basm, care îl întâmpină la tot pasul, populată de prezențe sau de figuri apotropaice de-a dreptul, cum ar fi cele ale unor obiecte casnice, ale caselor vorbitoare, ale morilor de vânt personificate, ale tărâmurilor sau răspântiilor fermecate, deschise ca niște supape fabuloase, la tot pasul, în inima pădurii din Dumbrava Sibiului. Deja, în Păstorul din cer, în Celălalt copil, în Muntele de aur, în Împărăția crângurilor de la apus, precum și în Palatul nevăzut de pe insula scufundată, au loc imersiuni fie într-o reală împărăție a apelor curgătoare sau stătătoare, aparent calme și prietenoase, în adâncul cărora supraviețuiesc atât civilizații din vechime, cât și insule, palate sau chiar sate întregi, scufundate cândva.
Din categoria eroilor fac parte monștri, vrăjitoare, țărani bătrâni sau tineri, spirite ale naturii sau ale apelor. Însă, indiferent de obiectivele ori destinațiile pe care vor să le atingă, cu toții vor urma un traseu labirintic și primejdios, pornind de la o situație de echilibru, aparent normală și inofensivă. Într-un final trec din timpul realității concrete în unul marcat de prezența unui cronotop parcă valpurgic, pradă unui melanj neliniștitor dintre coerență și fabulație. Și devin, la un moment dat, captivi unui spațiu în care cronologia normală nu mai funcționează, reperele au un potențial fantasmatic și capătă o rezonanță vizionară de-a dreptul, într-o proză de atmosferă și de tensiune onirică: „Când ajunseră la casa bătrânei, toate erau în paragină, de parcă se scursese jumătate de veac de când trecuse meșterul pe acolo“ sau „Erau gânduri de aproape și de departe, din întâlnirile lui și din viețile altora, pe care le auzise sau le visase“. Restabilirea situației de echilibru are loc după mai multe încercări dirijate de „resorturile secrete care făcuseră lucrurile să se petreacă în felul acela“, unele dintre ele răspândind un iz malefic. Întocmai ca în prozele lui Howard Phillips Lovecraft sau Cezar Petrescu, în care imaginarul subacvatic este populat de forțe spectrale, terifiante, și la Ovidiu, universul acesta este plin de primejdii și de capcane, alimentat de forțe siderale, obscure și thanatice: „Cele trei izvoare se împletiră însă ca niște funii de cânepă și începură să se încolăcească în jurul ei, iar sub picioarele ei apa începu să sape o groapă adâncă, rotindu-se neîncetat și trupul se învârtea, coborând încet-încet, funiile o legară strâns și o traseră înăuntru, până fața ei deveni albă, înfrigurată și plânsă“.
În ultima parte a cărții, asupra întâmplărilor planează un soare negru al melancoliei, pe măsură ce evocările unor experiențe/experimente onirice, expedițiile riscante ale unor tineri muzeografi sau rătăcirea unui cuplu într-o pădure labirintică dezvăluie natura acestora, cameleonică, prin dualitate uman/supranatural, precum și prin propria lor fragilitate în raport inegal cu forța tentaculară a unei lumi tot mai dezvrăjite (Max Weber). Așadar, prozele capătă valoarea unui patrimoniu antropologic, ele ne poartă prin lumi aflate la cumpăna dintre cutumă și superstiție, dintre adevăr și scorneală, într-o atmosferă tot mai marcată de „armistițiul fragil între forțele imaginației și forțele logicii“. (Nicolae Manolescu).