Busola a căzut peste bord
Pe Răsvan Popescu îl știu drept gazetar de cînd l-am cunoscut, adică de prin 1984, nu cel al lui Orwell, dar aproape. Aveam amîndoi cîte 22 de ani și căutam să ne facem loc într-un mediu plin de fățărnicie și ocupat de personaje dubioase ori odioase. Chiar cei care păreau deschiși, mai dispuși să ne ajute, puteau fi periculoși, provocatori bine deghizați. Dar pe atunci făceam mai mult literatură. Deși absolvisem în același an licee de matematică-fizică și eram studenți la inginerie.
După 1989, cînd totul a explodat, presa a devenit mult mai atractivă. Răsvan Popescu a dovedit că, față de mine și de alți colegi de generație de ai noștri, este mai puternic atașat de mass-media, chiar dacă nu a renunțat niciodată la proză, o parte din ea ecranizată, ba a publicat și poezie, mai ales în ultima vreme. I-a plăcut însă la fel de mult să se implice în politică, a ocupat funcții, a ajuns chiar să conducă o vreme Consiliul Național al Audiovizualului, astfel că a cunoscut multe dintre culoarele labirintului politic din interior.
Răsvan Popescu și-a adunat numeroasele articole publicate în ziare și reviste felurite, în mai multe volume. Cel mai recent, România în derivă, a apărut în 2025 la Editura Junimea. Titlul este semnificativ. Deși este unul „de atracție“, așa cum e normal să-l pună un gazetar, pentru a capta atenția, el atestă și o anumită resemnare. Cînd n-a fost România în derivă? O vedeam cum se scufundă exasperant de lent, în întuneric și frig, precum Corabia din poemul lui Matei Vișniec, pe vremea lui Ceaușescu. Apoi au dus-o vînturile în toate direcțiile prin Revoluție, mineriade, lovituri de stat mai mult sau mai puțin explicite, alianțe contra naturii, corupție piramidală, incompetență paralizantă, îmbogățiri stupefiante, „salvatori“ care mai mult o înfundau. Toți le știm. Răsvan Popescu vrea să se apropie cu luciditate de aceste tulburări care trimit cu gîndul la Triunghiul Bermudelor, să explice inexplicabilul. El este o natură carteziană, care nu acceptă sau acceptă foarte greu iraționalul care domină plutirea clătinată a corăbiei care este beată ca la Rimbaud, nu mai este în scufundare continuă și nesfîrșită ca la Vișniec, e un butoi pe Niagara cu completarea neplăcută că ne aflăm în el.
Ziaristul autor face tot ce știe. Se documentează, pune indiciile cap la cap, caută să dezvolte o demonstrație și să tragă concluzii. Articolele sînt succinte, poate și forțate la concizie de limitări redacționale. Puse unul după altul, ele construiesc un mozaic grăitor. Răsvan Popescu e de partea rațiunii, a explicării inteligibile a proceselor, încearcă să manevreze o cîrmă. Prin acest refuz al derivei, el atrage de partea lui cititorul care îl poate credita.
Cartea se împarte într-o zonă de articole mai vechi, de punere în context a ceea ce a însemnat deriva țării, de fapt a nației, ceea ce nu e tocmai același lucru, de la învolburarea imediat consecutivă Revoluției și a capturării ei, pînă spre prezentul imediat. A doua parte, care cuprinde cam două treimi din totalul paginilor, este compusă din articole la zi, datate, și care surprind practic doar evenimente foarte recente, din anul 2025, așezate cronologic, din ianuarie în octombrie.
Articolele adunate în volum în a doua lui parte se referă la evenimente la zi. În general sînt lucruri neplăcute, „scandaluri“ care subliniază deriva statului (aproape) eșuat. Eșuat ar fi mai bine, dar gata să se scufunde. Busola care apare pe coperta cărții e doar o poză, cea funcțională a căzut peste bord. Autorul este tranșant „marea speranță Adrian Năstase s-a dovedit un arogant și un corupt mărunt“, „Iliescu nu a regretat niciodată nimic“ (din răul făcut), „Trump își însușește perspectiva ultimului interlocutor“, Călin Georgescu e numit ironic doar „guru“ sau „mesia“, Iohannis e „președintele-călător“ cu „lux itinerant“, Crin Antonescu a fost „candidatul neschimbării“ etc. Singurul care iese mai bine este Emil Constantinescu, profesorul din facultate al lui Răsvan Popescu.
Parcurgerea volumului recent, în afară de elementele derivei, pe care le știam, oferă cititorului un interesant „remember“ al curenților imprevizibili care au dus România de colo-colo, într-o plutire confuză și mai ales o reamintire necesară a unui an 2025 nu atît cumplit, deși a fost și așa, cît haotic peste limitele atinse pe la noi doar prin 1990-91. Putem să-i mulțumim lui Răsvan Popescu că a expus limpede o situație de rătăcire și să ne scuipăm în sîn. Doamne-ferește de mai rău!
Grația petelor de sânge
ion Bogdan Ștefănescu nu este unul dintre acei artiști care, fiind consacrați și situați la un nivel al excelenței într-o artă (muzica în cazul său), practică o alta ca diletanți, pleziriști, ca să le treacă timpul în antracte. El nu este nici un nume care să aibă nevoie de prezentări fiind, în domeniile virtuozității sale, binecunoscut și foarte apreciat. Dincolo de acestea, el nu este un personaj/ personalitate pe care calitățile recunoscute să-l plaseze într-o izolare (orgolioasă), ori să-l facă o figură inaccesibilă. Și nici nu se prezintă ca un artist abstras, acaparat de artele lui și desprins de treburile lumești și ocupațiunile cotidiene ale unui om al societății moderne. Dimpotrivă, muzicianul poet are o prezență susținută în publicațiile culturale, predă muzică, nu doar o interpretează, participă la evenimente literare și este unul dintre cei mai harnici autori de interviuri cu personalități din cele mai variate domenii, valorificând cunoștințele sale dintre actori, regizori, plasticieni și, desigur, literați și personalități ale lumii muzicale.
Cea mai recentă carte a sa, Sentințe în lumina sângelui, este un obiect frumos, realizat cu grijă și spre bucuria cititorilor, care face apel la textele lirice, dar și la ilustrațiile unui la fel de cunoscut prieten al scriitorilor, academicianul Mircia Dumitrescu. Acestuia îi seamănă Ion Bogdan Ștefănescu prin felul său neobosit de a fi în mijlocul artiștilor de tot felul. Ar fi fost, cred eu, interesant să găsim în paginile volumului și un cod QR care să ne trimită la câteva piese muzicale în interpretarea „omului cu flaut de aur“ (la propriu). Atunci litera scrisă, vizualul și sonorul ar fi format o triadă încă mai redutabilă.
Dar și așa, cartea este frumoasă, cinste cui a scris-o și a ilustrat-o, ca să completez formula argheziană. Titlul este grav și impresionant, astfel că sună bine și stârnește interesul. Conținutul e mai prietenos, chiar atașant, în fapt poetul se recuză de la a da sentințe, și încă unele sângeroase.
Majoritatea poemelor din volum sunt succinte, reduse uneori la câteva versuri aforistice: „(Frumusețea cerului/ se oglindește în bălți/ Apa/ nu poate fi sechestrată).“ Textul se numește Avatar și e închis între paranteze. Poetul folosește des parantezele în care își comentează propriile enunțuri uneori prin câte un paradox: „A mai plecat un lup de mare/ (Îl țineam strâns lângă mine/ deși trăia departe).“ Trei poeme cu același titlu, Fluturi în stomac I, II și III, adoptă pe parcursul ce se repetă muzical, rimat, o descărnare bacoviană. Dacă e să vorbim de altă influență, mărturisită printr-un titlu. Această poezie, vag parodică, dedicată empatic magistrului, dovedește un atașament amical, dar și estetic și se intitulează semnificativ: Eugen Suciu. Așadar Ion Bogdan Ștefănescu adoptă stilul lui Suciu ca să-l descrie tocmai pe acesta: „Domnu’ Suciu/ e un mod de a trăi/ peste umerii celorlalți“.
Uneori îl recunoaștem prin versuri și pe Nichita Stănescu, prieten și mentor al poetului-actor care a fost tatăl lui Ion Bogdan, neuitatul Eusebiu Ștefănescu: „Miezul tău de fată mare/ când căldură/ când răcoare/ când mătase/ când licoare“. Un poem ca un stol risipit de cuvinte (Se risipește cenușa cuvintelor) se intitulează, memorial, Eusebiu. Cât despre „pictorul cu douăsprezece simțuri“ bănuim ușor cine poate să fie, descris într-un poem mai amplu, bine conturat ca și gravurile subiectului său.
Volumul lui Ion Bogdan Ștefănescu este în bună măsură un elogiu al prieteniei, al apropierii de ceilalți. Vag suprarealiste, imaginile poetului se adună și se concentrează fie în jurul unor portrete, fie alături de fragmente de „stampă“, cu linii puține și semnificative. Astfel este un distih remarcabil: „Grațioasele pete de sânge/ Îmblânzesc zăpada.“ Contrastul dintre semnificația „morală“, în principiu negativă, a elementului – pete de sânge – și efectul vizual pur, cromatica lor „grațioasă“, e memorabil. Ele nu mai maculează, ci „îmblânzesc“, răceala zăpezii.
Cu astfel de secvențe, autorul își cucerește cititorii și își dobândește, și prin acest volum, tresele de onoare în rândul poeților veritabili. Se simte la el fascinația veritabilă a poeziei, modul liric de a privi lumea, capacitatea de a transfigura prin cuvinte realitatea și îmbinarea fertilă a interpretării muzicale cu creativitatea imagistică, turnate amândouă în receptaculul primitor al limbajului.