Mi-a atras atenția o carte insolită lansată recent: 100 de poeți români de azi și poemul lor identitar.O antologie de Mihai Barbu & Dumitru Augustin Doman, Editura Hoffman, 2026. Contri – buția celor doi autori este mică, dar esențială – ideea. Cei invitați de aceștia au venit cu poemul și textul referitor la el. Iar îngrijitorii s-au ocupat de prezentările participanților. Cum se întîmplă și relatează cuplul inițiatorilor în preambul, unii poeți convocați s-au eschivat, alții au promis, dar nu au acționat, iar alții nu au răspuns deloc. Astfel, ei i-au pus în ordine (alfabetică) pe cei sosiți și au închis lista la cel ajuns al 100-lea. Antologia este de o deplină și – pentru mine – înviorătoare diversitate. Cuprinde veterani ca Horia Bădescu și Nicolae Grigore Mărășanu și tineri ca Marcel Vișa, Antonio Doda și Savu Popa, bărbați și femei, rezidenți în România și Republica Moldova sau în alte țări. Ba chiar și pe unii care, pînă să apară volumul, s-au mutat pe Cîmpiile Elizee: Ileana Roman, Ioan Moldovan, Ioan Romeo Roșiianu. Pe unii îi cunosc prea bine, cu operă cu tot, pe alții i-am citit pentru prima dată în această culegere (Carmen-Maria Mecu, Vitalie Răileanu, Nicu Ciobanu, Nina Ceranu). Ce înseamnă „poem identitar“? Ce a crezut fiecare dintre poeți că -l reprezintă. Putem admite că fiecare poet are unul sau cîteva poeme cu care vine în fața posterității, clamînd „acesta sînt eu“. De regulă, chiar această posteritate alege textul emblematic: Muma… pentru Bolintineanu, Luceafărul și Odă la Eminescu, Testament și Psalmii la Arghezi (sau poate Zdreanță?), Plumb și Lacustră la Bacovia, Mistrețul… la Ștefan Augustin Doinaș etc. Unii poeți din antologia lui Barbu & Doman au ales ceea ce critica și publicul le-au lipit de nume ca pe eticheta unui brand. Spiridon Popescu vine cu „poemul devenit al unui anonim“ – Doamne, dacă mi-ești prieten (cunoscut ca „ăla cu calul“). Calul lui Spiridon este la fel de cunoscut ca măgarul lui Vasile și a devenit inconturnabil. Horia Bădescu aduce Balada crâșmei lui Mongolu. La Echinox, lăsînd acasă la fel identitarul De Juventute, Mihai Gălățanu convoacă Nu voi muri din cauza morții mele, un text puternic identitar. Alți poeți au ales cîte un text care, probabil, ar fi putut fi altul, nu îmi dau seama, necunoscîndu-le atît de bine opera. Sînt poeți egali cu ei înșiși, la care aproape toate textele ar avea egală îndreptățire să-i reprezinte (Liviu Ioan Stoiciu, Marian Drăghici, Radu Florescu). Unii participanți au ales un poem prea lung și prea complicat ca să poată fi reținut ca o marcă identitară între atîția confrați. E lucru sigur că între textele alese sînt unele frumoase în ele însele, chiar înainte de a constitui o carte de vizită imediat recognoscibilă ca marcă personală. Așa sînt poeme de Maria Pilchin, Dorin Ploscaru, Andrea H. Hedeș, Florin Dochia, Lucian Vasiliu, Robert Șerban. Trebuie spus că, deși în asta a constat o parte a provocării lansate de autorii antologiei, poeții nu s-au grăbit să își prezinte poemul în datele lui „identitare“, prin geneză și conexiune cu propria biografie. Desigur, fiind profesioniști, ei nu s-au apucat să „explice“ textul pe care l-au ales, să-l interpreteze în paguba cititorului, lucru demn de stimă. Totuși, cei cîțiva care au însoțit versurile cu un fragment semnificativ despre ei înșiși și ipostaza lor de poet au făcut exact ceea ce se cuvenea pentru a onora invitația, care viza o astfel de confesiune și de autoportret. Astfel au scris autori, precum Nicolae Jinga, Andrea H. Hedeș, Ioan F. Pop, Paul Aretzu, Liviu Ioan Stoiciu și alții, puțini. Din acest punct de vedere, rămînem cu regretul că, avînd ocazia oferită de formatul cărții, majoritatea celor 100 nu au folosit-o pentru a adăuga poemului ales o mărturie care putea fi interesantă. Un simplu text liric, fără asemenea adaos, ar fi lăsat volumul în banalitate. Intenția autorilor a fost alta, lăudabilă, dar așteptarea lor nu a fost împlinită. Semnificativ, pe copertă, este o poză „de epocă“ reprezentînd un grup de copii făcînd o farsă obișnuită în copilăria mea: șase dintre băieți sînt gata de fugă, iar al șaptelea apasă pe butonul unei sonerii, la o ușă spre stradă. Se vor distra grozav – de la distanță – cu deruta și eventual cu invectivele necunoscutului locatar, deranjat astfel. Poeților antologați li s-a sunat la ușă, ca să iasă „așa cum sînt“. Ei au răspuns mai deschis sau mai reținut, ceea ce este oricum o marcă identitară. Se întîmpla uneori, la acest joc infantil, ca persoana din casa cu ferestre spre stradă să nu deschidă ușa, doar fereastra, vărsînd în capul farseurilor un lichid care era, în cazul cel mai fericit, apă.