A plasa proza lui Mateiu I. Caragiale sub semnul dandysmului a devenit un loc comun, consoli dat, mai nou, de „biofic țiunile“ lui Ion Iovan. În monografia sa neconvențională despre dandysm (2004), Adriana Babeți îl include însă cu rezerve, întrebîndu-se „cît anume din stilul său e simplă poză socială și cît mod autentic de a trăi, simți, gîndi“, a cărui „aplecare spre trecut și inutil, spre genealogie și heraldică trădează gustul pentru mistificare al unui mitoman“, mitoman „asemuit cînd lui des Esseintes, cînd propriilor personaje, printr-un joc nesigur, în care granițele dintre real și închipuit sînt trecute, adesea, păgubitor și incorect.“ Descoperirea norocoasă a celor 28 de scrisori din tinerețe (1901-1908) către amicul Nicolae A. Boicescu, aflat la Paris, a căror publicare tîrzie (în Mateiu Caragiale. Un personaj. Dosar al existenței de Al. Oprea, 1978) l-a dezamăgit pe un admirator ca N. Steinhardt prin „cinismul lor mărunt, dar ebonté“ și „snobismul exacerbat“, o determină pe autoare să ironizeze veleitatea „dandysmului“ ma tein. Ele trădează, într-adevăr, „o fire mai apropiată de lumea de jos a lui Gorică Pirgu decît de cea a aerienilor plini de grație Pantazi sau Pașadia. Un rafinat cu porniri de «pontagiu», în veșnică alergare după ocazii care să-l salte în carieră sau să-i aducă bani. Așadar, mai curînd un Rastignac.“ Includerea în „hit parade-ul“ dandy devine astfel aproape o concesie făcută admiratorului „țaței de Jean Lorrain“. Dandy e Aubrey de Vere, nu Mateiu. Însă pentru fiul natural al lui I.L. Caragiale doar cucerirea stilului contează. „Fii stilat și fă ce vrei“ e filosofia de viață a acestui decadent balcanic, a cărui creație (inclusiv de sine) stă sub semnul compensării estetice a stigmatelor identitare. Visătorul bovaric dublează un arivist măcinat de frustrările bastardului mal aimé, care-și construiește o identitate opusă acuzatului plebeianism patern prin cultivarea highlife-ului aristocratic (făcut posibil tot de capitalul patern). Transferat pînă la identificare sau, după caz, subordonare personajelor Ancien Régime pe care le emulează (Aubrey de Vere, Pantazi, Pașadia) dandysmul matein, atît cît e, constă în elaborarea răscumpărătoare a unei măști, a unei posturi și, la limită, a unei im-posturi care șterge urmele realului meprizabil, evadînd în imaginarul nobilimii către care aspiră. Curios, Adriana Babeți nu acordă atenția necesară stilului corespondenței cu Boicescu – opus, dar nu inferior celui din proza edită – pe care-l situează exclusiv etico-moral. Nu e acolo doar un slang franco-român juvenil, grobian și rafinat, ci o poză subminată pe măsură ce e etalată. Căci interlocutorul lui Boicescu (despre ale cărui răspunsuri nu știm nimic) se erijează drept scriitor, „fin diletante“ care scrie la un roman de moravuri în limba franceză. Nu s-a discutat deloc pînă acum despre stilul și atitudinea camp (mixaj ironic de snobism și kitsch) exhibate în corespondența din 1904-1908. O corespondență care diferă radical atît față de scrisorile păstrate din perioada maturității, cît și față de alte însemnări private.
Termenul camp – derivat din verbul franțuzesc se camper: a poza ostentativ, prezent și în piesa molierescă Les Fourberies de Scapin – e asociat îndeobște extravaganțelor culturii queer, care și-a făcut din el, în anii ’60- ’80 ai secolului trecut, un vehicul de afirmare, la granița dintre estetismul flamboyant și juisanțele kitsch ale culturii urbane de masă; un paradoxal estetism de paradă populară, ale cărui origini istorice au fost asociate cu rococoul libertin al secolului 18 („veacul cel din urmă al bunului plac și al bunului gust (…) și mai presus de orice veacul voluptății, când până și în biserici heruvimilor le luaseră locul Cupidonii“, cum fantasmează, în Craii…, cei trei „crai de la Răsărit“ erijați în intriganți oculți ai Istoriei); el trece prin Decadența lui Oscar Wilde sau Aubrey Beardsley și ajunge pînă la, de ce nu, pop-estetismele unor Madonna, Dusty Springfield, Pet Shop Boys sau Lady Gaga. Din Notes on „Camp“, eseul cu care, în decembrie 1964, Susan Sontag își marca începutul colaborării la Partisan Review, legitimînd sensibilitatea în speță printre contraculturile epocii, putem extrage cîteva (pseudo)definiții: „A poza este un mijloc de a seduce – unul care folosește manierismele flamboyante susceptibile de o dublă interpretare, gesturile încărcate de duplicitate, cu un sens ironic pentru cunoscători și un altul, mai impersonal, pentru cei din afară“; „Gustul camp elimină natura sau o contrazice de-a dreptul. Și relația gustului camp cu trecutul este extrem de sentimentală“; „camp-ul este dandysmul modern (…) răspunsul la întrebarea cum poți să fii un dandy într-o epocă a culturii de masă.“ (Eseul lui Sontag din volumul Against Interpretation a apărut în 2000 în traducerea lui M. Ivănescu, din care citez).
Dacă înainte de 1989 elementele queer din scrierile mateine erau plasabile, alături de alte ingrediente neconforme, sub „pecețile“ discreției, în deceniile postcomuniste au apărut cîteva abordări notabile – și indiscret; e vorba de interpretările lui Matei Călinescu (Mateiu I. Cara giale. Recitiri), Ion Vianu (care vehiculează inclusiv informații biografice privind o sexualitate gay secretă) și Angelo Mitchievici (în mai multe studii). Primul nu ezită să adauge celor „trei P“ masculini din Craii de Curtea-Veche pe „diplomatul Poponel, podoabă a Ministerului de Externe“, personaj pe care „naratorul îl prezintă aparent în termenii cei mai duri, dar de fapt cu o ambiguitate care dă portretului complexitate și nuanță.“ Bisexualitatea Mimei Arnoteanu și a Rașelicăi Nachmansohn, prietenia pasionată a naratorului cu solitarul și misteriosul Pantazi – variantă hetero a lui sir Aubrey, referirile epistolare la bisexualitatea unor membri ai anturajului matein, au fost, de asemenea, aduse în discuție. Au fost invocate inclusiv „simpatiile paraestetice“ pentru literatura autorului care au funcționat ca statement pentru artiști și scriitori gay din România postbelică. Ar fi de amintit și faptul că, la 1907, anul „aventurii“ sublimate de la Berlin cu dandy-ul trans din Remember, capitala germană era și o capitală culturală a minorităților sexuale (binecunoscută lui Mateiu), deși legea penală pedepsea cu moartea relațiile homoerotice. Aici își avea sediul, din 1897, Comitetul Umanitar-Științific prezidat de sexologul Magnus Hirschfeld: pionier al luptei pentru emanciparea sexualităților alternative, acesta a fost și autorul primului studiu notabil despre erotica travestiților, Die Transvestiten: Eine Untersuchung über den Erotischen Verkleidungstrieb (1910). Barbu Cioculescu a avansat ipoteza potrivit căreia Mateiu s-ar fi inspirat dintr-o traducere franceză a lui W. R. Fürst din Le sexe inconnu. Collections des études sexolo giques a lui Hirschfeld, unde apare con semnat un caz berlinez identic din epocă. Nu poate fi exclusă însă nici cunoașterea directă a victimei acelei crime pasionale „perfecte“, contemporană cu șederea la Berlin a tînărului convalescent.
Prin comparație, visătorul liric din Remember sublima, printr-o „estetică a tainei“ lui Polichinelle, atracția estetică a unui dandy englez efeminat, iar evazionistul din Craii de Curtea-Veche, carte-cult a nostalgiilor aristocratice autohtone, veștejea lumea declasată a lui Pirgu și a Arnotenilor, de care naratorul ei e legat, totuși, printr-o dependență vicioasă. Solemnitatea reveriei genealogice, aspirația la sublimul Artei, sînt menite aici să înnobileze prin gerontofilie stilistică; Matei Călinescu a evidențiat, pertinent, „kitsch-ul sublim“ al stilului artist liricizat din Remember și din „Aleph-ul balcanic“ al Crailor…, văzînd, dimpotrivă, în caricatul Pirgu un „om anti-kitsch“ care salvează viața romanului. Depășirea kitsch-ului decadent are loc pe deplin abia în Sub pecetea tainei, expresie a unui anti-detectivism debitor lui Balzac (cel din Histoire des treize). În această narațiune lacunară, fiul regăsește clasicitatea, iar în Agenda-acta-memoranda tinde spre gradul zero al scriiturii. Camp-ul, prin comparație, presupune contaminarea jucată între un snobism frivol și licențiozitatea culturii populare: masca „mult nobilă“ a maturității e prefigurată de jocul de-a aristocratismul din corespondența cu N. A. Boicescu. O corespondență frapant asemănătoare cu cea dintre Eli Lotar (primul născut al lui Arghezi) și prietenul Dinu Mereuță, înaintea evadării la Paris a celui dintîi. În literatura publică, Mateiu înnobilează „heraldic“ și compensează artistic refulatul identității personale, înfrîngerea morală și eșecul social. În corespondența intimă a tinereții bravează însă ca un arivist erotic de mahala deghizat în haine de lux și – frustrat de modificarea testamentului patern în defavoarea sa – bîrfește cinic dedesubturile lumii unde aspiră să pătrundă, în stilul lui Bogdan-Pitești. Dacă proza maturității dă prioritate „ficțiunii memorialistice“ (cf. Ovidiu Cotruș), registrul debutonat și snob al corespondenței băiețești dă prioritate unui delectabil, sclipitor colportaj trivial. Ambele pun în scenă o poză, un exercițiu de (auto)mistificare prin limbaj.
Forțarea indiscretă a „tainelor“ mateine ar fi fost taxată de către autoarea lui Against Interpretation drept „viol hermeneutic“. Numai că naratorul lui Mateiu, deși susține cu emfază că doar „frumusețea tainei“ contează, iar dezvăluirea ei o distruge, nu se poate abține să nu indice mereu – ostentativ și provocator – faptul că ascunde.