Cei care au vizitat Atena și au folosit dintre mijloacele de transport în comun metroul știu că acesta se numește „metáfora“ (Μεταφορά), același nume cu figura de stil binecunoscută. Așa cum, la propriu, în Atena călătorești cu „metafora“, în literatură călătorești cu ea la figurat. În Trenul, așa se numește noul roman al lui Gabriel Chifu, Elada Express care pleacă din România (numită în carte „minunata țară x“) la Atena, reprezintă și o metaforă, un vehicul psihopomp, care transportă sufletele călătorilor dintr-o lume în alta. Unul dintre motto-urile alese de autor din publicistica lui Mihai Eminescu, revendicând „mizeria“ inerentă condiției umane, mi-a amintit de repulsia poetului față de trenuri, care i se păreau că distrug armonia civilizației țărănești, a unei arcadice lumi patriarhale, că scurg bogățiile țării în exterior și îi aduc pe alogenii hulpavi, pe care-i detesta, în miezul acestei lumi vechi, stingând deopotrivă zborul și cântecul păsării, așa cum evoca în „Doină“ această invazie: „Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate“ Pentru congenerul lui Eminescu, Caragiale, călătoria cu „trenul de plăcere“ reprezintă debutul unor încurcături delicioase în ambiguitatea lor, iar vehiculul în sine, pe dos ca la Eminescu, are întreaga demnitate a modernității cosmopolite din moment ce ar putea pune (trebuie!) pe harta europeană un orășel precum Mizilul, fapt care ar fi atestat de titlul de noblețe înscris pe tăblița trenului: Berlin-Bucarest via Breslau-Midil. De asemenea, Liviu Rebreanu își deschide și închide romanul Răscoala după aceeași strategie a circularității din romanul Ion cu o scenă care are loc în tren, înainte și după răscoala din 1907, cuprinzând într-o discuție de orășeni lumea autarhică a unei țărănii ininteligibile omului modernității, o lume care nu mai are nimic din idilismul sadovenian. În romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, gestul sinuciderii Annei care se aruncă sub roțile trenului, deși nu venise în gară cu acest gând, îi conferă eroinei aura fascinantă, tragic-misterioasă a insondabilului suflet rusesc. Trenul de noapte al lui Ray Bradbury care traver sează o lume medievală, de legendă, apare în chip de monstru cu ochii incandes cenți, scoțând fum pe nări, cavalerului venit să-l răpună. Nu poți uita nici feminin-erotizatele locomotive ale lui Huysmans din În răspăr, nici trenul superelegant, adăpostind mistere, din Crima din Orient Express, romanul Agathei Christie, nici inefabil-macabrul tren cu parfum de trandafiri al lui Ioan Groșan, nici cel care-i înghite pe toți evreii pentru un drum fără întoarcere în romanul lui Aharon Appeleld, Badenheim 1939. Imaginarul feroviar modern este luxuriant, concurându-l pe cel al ambarcațiunilor și al aparatelor de zbor. Deși inițial trenul a plasat modernitatea în raport cu spațiul și cunoașterea sa, scurtând distanțe care păreau incomensurabile, și mai ales făcând posibil accesul ei în cele mai izolate colțuri ale lumii, intrarea sa într-o dimensiune a inefabi lului ține de relația pe care o intermediază între modernitate și timp. Trenul este legat de acest timp particular numit istorie, în fapt, trenul modernității nu este atât un tren de plăcere, cât un tren al vieții și al istoriei care, accidental, stagnează în gări modeste sau, pur și simplu, între stații, iar uneori accelerează periculos către o destinație necunoscută sau, altfel spus, către acea destinație enigmatică numită utopie.
Într-un astfel de tren își îmbarcă perso najele Gabriel Chifu, care apelează la rândul lui la această metaforă, pornind de la pretextul unei călătorii de plăcere cu Elada Express, un tren de lux care face legătura între România și Atena, traversând Bulgaria. Personajul principal este un scriitor consacrat, Luca, având 58 de ani, dezamăgit de mediul literar, de dezinteresul tot mai accentuat față de literatură al unui public larg, de pierderea importanței acesteia în economia simbolică al valorilor culturale, – iată un schematic tablou al actualității românești! Luca a renunțat la „literatura cu majusculă“, înființând mai în glumă mai în serios o firmă în care-și oferă serviciile de scriitor profesionist în realizarea unor proze la comandă, cu materialul clientului. Chiar dacă intentio auctoris este suspendată, tema, subiectul fiind impuse de comanditar, autorul nu-și trădează talentul. Nu este clar însă în ce constă acest spațiu de negociere între scriitor și comanditarul poveștii, mai precis care sunt exigențele, limitele sale, ce presupune adaptarea la un gust străin de care trebuie să țină cont etc. Dar acesta este un pretext pe care trebuie să-l acceptăm ca atare, mai ales că scriitorul nu ne oferă amănunte suplimentare, ci folosește o ipoteză, nu singura. În orice caz, un comanditar care-și păstrează anonimatul i-a cumpărat scriitorului un bilet clasa I pentru Elada-Express. Așa că Luca se urcă în tren cu scopul bine precizat de a scrie o proză, dar nu de notație a impresiilor de călătorie, ci una menită să-i transforme în personaje pe tovarășii de compartiment ale căror istorii-biografii trebuie să le scoată la iveală. Perspectiva observațional-documentară ar fi una comportistă, cu un narator invizibil de tip camera-eye, dacă scriitorul nu și-ar îndemna tovarășii de drum să se destăinuie, transformându-l pe fiecare dintre ei într-un povestitor care se obiectivează autobiografist. În plus, scriitorul nu vrea să se amestece în viața personajelor sale, să intre în poveste, să se implice. Opțiunea aceasta, dincolo de considerentele morale – un trecut oarecum frivol, o soție minunată, monumentalizată prin respect și admirație –, ține de deontologia profesională și implicit de o opțiune estetică. Precum Gustav Aschenbach al lui Thomas Mann din Moarte la Veneția, scriitorul trebuie să-și păstreze rațiunea, autocontrolul, detașarea: viziunea sa e oarecum apolinică, ecou al credoului kantian „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine“. Este o viziune clasică asupra literaturii, a realismului psihologic urmărind caractere, chiar tipologii, o latură morală, extrăgând din trama și drama biografiei, din dimensiunea ei prozaică fabula existenței însăși, cu o pozitivitate generalizantă. De altfel, când scriito rul își face cunoscut proiectul tovarășilor de compartiment îndemnându-i să i se accepte pactul auctorial, să i se confeseze, să-și depună istoria în mâinile sale, protejându-le identitatea reală, să-l crediteze pe autor pentru felul în care îi va „povesti“, și chiar că vor putea interveni în privința portretului pe care li-l face, aceștia se dezvăluie, fără rezerve. Iată o frumoasă societate belle époque, îm pru mu tată unui roman precum cele ale lui Jules Verne. Climatul înalt burghez de cumsecădenie educată, pactul vernian adaugă ceva utopic acestei călătorii, transformată nu atât în aventură, cât într-o investigație, pentru că stăruie în roman, deși în absența unei crime, un aer detectivistic à la Agatha Christie. Intervenția din partea scriitorului ține mai degrabă de regia de bricolaj a ficțiunilor încredințate, este în aparență minimală, cu strategii menite să camufleze persoana reală, ceea ce ar schimba convenția realistă într-una postmodernă a unui roman cu mai mulți autori care-și corijează-dirijează biografiile devenite autoficțiuni. De pildă, unul dintre personaje, Anton, descris cu tincturi ironice urmuziene ca un om-iepure, ar accepta o astfel de descriere dacă ar fi consultat? Fișa personajului include vârsta, ocupația, starea civilă și scopul călătoriei – o grilă elementară care nu scoate mai nimic la suprafață.
Cine sunt personajele? Emil, fizician, profesor universitar, maratonist, cu un corp atletic, demn de Apollo, merge la Salonic la un concert al pianistei de care este îndrăgostit platonic. Anton, cu tot aspectul său iepuresc, afișând o bonomie a omului simplu, „pâinea lui Dumnezeu“, e șef de raion la un supermarket de produse lactate și celibatar și își oferă călătoria vieții. Pentru Iasmina, care vrea să ajungă la Leptokaria, la Marea Egee și la poalele Olimpului, pentru a o convinge pe nevasta iubitului ei să accepte un fel de ménage à trois, experiența de lectură a scriitorului intră în joc ,situând-o la intersecția dintre Grușenka și Ecaterina Ivanovna. Scriitorul lasă impresia, dincolo de inocență, că ficțiunea invadează realitatea, se substituie ei: „Asemenea firi posesive, puternice există și în realitate, nu doar în romane?“ Asimilat unui personaj tragic dostoievskian, „un Alioșa Karamazov, animat de cele mai nobile sentimente“, „neverosimil ca ins și, bineînțeles, ca personaj“, Lazăr se dedică unei cauze nobile, apărarea Ucrainei împotriva invaziei rusești, pentru a ispăși o vină față de mama sa. Iustin, cu aspect de preot, interiorizat, merge la Muntele Athos în căutarea, la bătrânețe, a fratelui „complementar“, Ștefan, față de care s-a definit mereu prin contrast, pentru împăcarea finală. Concluzia edificatoare ascultând toate aceste povești este că fiecare individ oricât de prozaic își duce cu sine romanul nescris: „Totdeauna, fiecare om, și cel mai prozaic, este în sine o poveste plină de adâncime și de umbre…“ Nu sunt însă, oare, toate aceste persoane prea personaje, adică livrești, desprinse din vastul nomenclator al literaturii lumii?
În orice caz, trenul de plăcere are tot mai multe opriri neprevăzute care lungesc călătoria și scot la suprafață date suplimentare despre personaje care distrug pactul rea list al romanului. Obiectivitatea care nu mai ține de onestitatea autorului, ci de versatilitatea personajelor, a căror poveste se schimbă, și în câteva cazuri radical. Jocul apa rențelor cu esențele nu este aici unul realist, ca în comedia clasică, nici o asumare psihologistă a subiectivității cu relativismele ei ca în romanul modern, ci una care modifică perspectiva asupra întregului, asupra receptării ca atare. Nu este vorba despre revelarea adevărului ascuns în autoficțiunea-legendă pe care o prezintă personajul, pe care autorul-detectiv o scoate la suprafață, de posturi și imposturi, ci de o relativizare a posibilității de a cunoaște prin cărți, domeniul vieții fiind repatriat ficțiunii cu aleatoriul ei bulversant. Nimic nu mai e pe de-a-ntregul creditabil la final, Iustin pare a fi un bolnav psihic, Anton un ticălos exponențial, duplicitar până la schizoidie, raționalul Emil un tragic îndrăgostit suicidar etc. Trenul literar al lui Gabriel Chifu pornește dintr-o belle époque livrescă, de pe teritoriul romanului realist, traversează teritoriul romanului psihologic modernist, unde rațiunea guver nează prin trimiterile către autorități epistemice precum Darwin și Freud, un fel de „referințe critice“, și ajunge în postmodernitate, în patria tuturor relativiză rilor, rescrierilor, reciclărilor ficționale, postadevărului, pe care teorii precum conceptul Sferelor Dyson și materia lipsă din Univers prezentate în roman, le ilustrează de o manieră pynchoniană. Autorul a părăsit literatura cu majusculă pentru a face literatură pe comandă, consumerism superior, și a ajuns fără să vrea printr-o circularitate autoreferențială tot în literatură, cu toate precauțiile sale etice și estetice de a nu se amesteca cu „personajele“ sale.
Însă trenul lui Gabriel Chifu nu este doar unul literar, ci și unul al istoriei care străbate un corespondent la fel de utopic al Kakaniei central europene, Balkania sud-est europeană. Aprecierile cu privire la Bulgaria sunt generalizabile într-un context al frământărilor politice, al unor istorii agitate, al unor vremuri tulburi. Trenul plecat din țară e nevoit să se întoarcă fără a-și atinge ținta, Elada, cu idealitatea sa apolinică. Pe cât de stagnantă este această călătorie la începutul ei, cu un parcurs tot mai obstaculat de inconveniente și evenimente neprevăzute, pe atât de accelerată devine pe măsură ce ne apropiem de final. Istoriile persona jelor sunt date peste cap, ele se rescriu acum în regimul urgenței, al unor somații tragice, al contradictoriului și relativizărilor morale. Tabloul armonios al unor vieți cu intensitățile și interiorizările lor afective decupate cartezian în marginea unei morale, fie ea și de angajament dostoievskian, se topește precum ceasurile daliniene într-un soi de melanj diversionist. Trenul-metaforă s-a îndreptat spre utopia, un orizont de posibilitate unde totul s-ar putea împăca într-o deplină armonie. Întors din drum, trenul nu regăsește nicidecum terenul ferm al unei realități oricât de prozaice, ci vizează antipodul, distopia. Pentru că România în care încearcă să se întoarcă scriitorul a devenit Jiormania din mind game-ul geopolitic al lui Ioan Petru Culianu, un stat-captiv, totalitar, prin victoria unui candidat suveranist, de extremă dreaptă. Ficțiunea ficțiunilor nu este cea literară, la scara romanului realist, cu versatilitatea infinită a personajelor și motivațiilor, inconsecvențelor lor, ci aceea istorică, la scara politicii. Fabula estetică cu toate qui pro quo-urile dramei și punerile în abis ale artei romanului devine cadrul pentru o parabolă politică unde reflecția romancierului ca raisoneur al istoriei vizează întreaga hartă mental-mentalitară a Europei actuale. Precum trenul de noapte din filmul Europa al lui Lars Von Trier care traversa o Germanie devastată de război, Trenul lui Gabriel Chifu te poartă printr-o Balkanie în care timpul curge altfel, sintetizând o întreagă problematică istorico-politico-mentalitară a colțului de lume în care ne aflăm. Avem în Gabriel Chifu unul dintre cei câțiva mari romancieri contemporani care își rotunjesc permanent opera precum scoica o perlă, dându-i o nouă amploare, o nouă strălucire, cu fiecare roman.