Nimic din parcursul biografic al epicurianului Ștefan Pelmuș nu ar părea că susține o afirmație atât de tranșantă despre un artist care este perceput mai curând prin firea sa jovială, aplecată spre bucuriile mărunte ale unei existențe sociale destul de intense. Pentru un observator mai puțin atent, viața și opera lui Ștefan Pelmuș s-a focalizat pe o accentuată cultivare a prieteniei și un discurs artistic aparent stereotip. Este un tipar de înțelegere din care am reușit să scap acum mulți ani, când, datorită unor conjuncturi fericite, am avut șansa să stau în preajma lui mai des. Inițial, am fost intrigat de faptul că îl vedeam pictând aproape fără întrerupere la fiecare întâlnire cu prietenii, având impresia că este importunat de prezența acestora. Întâmplarea, repetâdu-se la fiecare vizită, m-a făcut să înțeleg de fapt importanța unor astfel de întâlniri în procesul său de creație. Artistul este stimulat, adesea chiar hrănit de aceste reuniuni amicale, unde discuțiile în jurul unui simbolic pahar generează tema discursului pictural, compoziția devenind astfel o formă de „relatare“ foarte personală a fiecăruia dintre aceste momente. Poate părea surprinzător, dar, rememorând lunga noastră istorie „împreună“, consider că nu greșesc considerând că lucrările sale sunt uneori un fel de jurnal intim al artistului. Faptul că Ștefan Pelmuș, imediat după perioada studenției, a reușit să își găsească un inventar de semne specifice, care de altfel l-au individualizat în peisajul artistic românesc al epocii, a contribuit decisiv la configurarea identității sale artistice, generând o formă de expresie foarte personală. Este probabil motivul pentru care pictorul nu a mai simțit necesitatea unor dezvoltări ulterioare, repertoriul său artistic oferindu-i o nelimitată diversitate tematică, o mărturisire a sa fiind elocventă în acest sens: „… îmi concep lucrările ca pe o scriere antică ce, în loc de cuvinte, se folosește de imagini. Mă impresionează mult arta egipteană. Totodată, m-am inspirat și din iconografia românească, mai ales din pictura vechilor iconari… Toate aceste simboluri trebuie citite ca un manuscris vechi. Aș vrea să reușesc, prin intermediul picturii mele, să nu-mi mai fie frică de moarte, să regăsesc echilibrul interior.“ De aceea, formal, am putea considera că pictura sa se subsumează unui tipar apropiat, până la un punct, de cel al erminiilor, în sensul unui cod cromatic și figurativ unitar. Diferența față de acestea este că în interiorul suprafeței picturale artistul operează cu aceste semne, mai curând asemenea unui alfabet, care îi oferă libertate și o diversitate de expresii inepuizabilă. Fundalurile sale monocrome sunt precum coala albă a scriitorului, acolo unde el își construiește discursul în raport cu momentul, starea sau, atunci când este în compania unor prieteni, subiectul conversației. În acest sens pictura lui Pelmuș, deși are la origine un caracter biografic, care generează adesea procesul creației, reușește să se decupleze în mod mirific de acest filon, urmându-și traseul independent. Dacă, în calitatea noastră de spectatori, scăpăm de prejudecățile vizuale care închid culorile și semnele plastice în concepte, atunci am putea avea revelația forței de autonomizare a acestui univers care reușește să se detașeze chiar și de propriu-i creator. Fundalurile albastre nu sunt ceruri, după cum nici cele aurii nu reprezintă transcendentul, cele roșii nu simbolizează viața sau cele negre moartea; la fel, cum nici pocalul, peștele, cuiul, crucea, frunza și tot restul inventarului său de semne cu care operează nu sunt sugestii directe. Așa cum pentru Țuculescu forma era semn plastic, pentru Pelmuș aceasta este „scriere“, fără a fi corelată însă cu investiția ei semantică inițială. În rest, compozițiile sale păstrează o disciplină severă în privința legilor firești ale picturii și anume respectarea echilibrului dintre suprafețele închise și deschise, organizarea paginii, raporturile de culoare ș.a. Este în firescul lucrurilor ca orice operă de artă adevărată să își trăiască propria-i existență, eliberată într-un fel de subiectivitatea creatorului său, acesta fiind unul dintre cele mai importante teste de rezistență, faptul că poate trece proba timpului reușind să stârnească nu doar interesul contemporanilor ci și al generațiilor următoare. În acest sens, am făcut toate observațiile preliminare cu scopul de a sugera și o altă formă de lectură a operei sale, văzută ca un jurnal de însemnări zilnice. De altfel, însuși artistul declară: „Eu las pe pânză bucăți din viața mea.“ Sunt notații realizate mecanic sau conștient ca o formă de rememorare pentru autor dar și pentru fiecare dintre noi, cei care, privindu-le, dorim să le investim cu propria noastră identitate și sensibilitate, oferindu-le astfel o altă lectură decât cea a autorului. Aici consider că este seducția pe care o exercită cu adevărat creația sa, faptul că ea reușește să transmită emoție, vibrație, chiar dacă sensul epic inițial s-a pierdut. Poate că nu întâmplător mărturisea că îi plac autori precum Marquez, Borges sau artiști precum Ensor și Tanguy, ale căror creații se structurează pe o epică bogată în simboluri provocatoare dar ermetice, ce generează același tip de tensiune și o curiozitate similară din partea privitorului. Am făcut toate aceste sumare observații în legătură cu opera lui Ștefan Pelmuș având ca pretext recenta expoziție personală pe care artistul a deschis-o la Fundația culturală „Ilfoveanu & Badea“ din Pitești. Devenită în cei câțiva ani de când s-a deschis un brand cultural interactiv, aceasta are, pe lângă rolul de a expune în sistem muzeal lucrările maestrului Sorin Ilfoveanu, dar și ale Ruxandrei (1947-2020), Adrian și Nicu Ilfoveanu, și un dinamic program educațional (o școală de artă și librărie), dar și unul curatorial, focusat pe artiști români contemporani. Printre numele care au consolidat de-a lungul anilor, prestigiul acestui loc enumerăm pe: Ion Dumitriu, Mircia Dumitrescu, Nicolae Alexi, Petru Lucaci, Alexandru Rădvan și mulți alții. Iată un motiv temeinic ca dintr-un traseu atât de prestigios să nu lipsească numele lui Ștefan Pelmuș.