Opera jurnalistică a lui Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa, Premiul Nobel 2010, s-a dedicat cu aceeași nedesmințită pasiune și dăruire literaturii și jurnalismului, încă de la începuturile prodigioasei, vastei și îndelungatei sale activități de peste 60 de ani. Articolele și eseurile lui, însumând mii de pagini, s-au publicat în presa scrisă din America Latină, Spania, Anglia, Franța etc.

Cartea de față, intitulată sugestiv Focul imaginației, este primul volum din monumentala sa Obra periodística (Opera jurnalistică), apărută la Alfaguara în 2022, și reunește articolele scrise între 1963 și 2020, reprezentând o amplă incursiune a scriitorului peruvian în domeniul creației literare și artistice din secolul XX și din primele două decenii ale secolului nostru.

Structura volumului se bazează pe criteriul tematic, și constă în două mari secțiuni:

1. 1. Arta ficțiunii: dezbateri și aproximări, și
   2. Cărți și scriitori. Cea dintâi pornește de la o analiză teoretică fundamentată pe multiple exemple (Literatura este foc, Literatură și exil, insurecție permanentă, Literatura damnată…), iar cea de a doua înfățișează o serie bogată de portrete de scriitori din literaturile franceză, anglosaxonă și latinoamericană. Figurează aici, pe lângă personalități celebre – francezii Victor Hugo, Balzac, Flaubert, Proust, Romain Gary, Alain Robbe-Grillet…, scriitorii de limbă engleză Dickens, Faulkner, Hemingway, Coetze… și latinoamericanii Borges, Cortázar, García Márquez, Neruda, Lezama Lima, Fuentes, Darío… – , și autori mai puțin cunoscuți, ca Irène Némirovsky, Koestler, Jonathan Littell… Este impresionantă măiestria cu care autorul se apropie de toți aceștia, cu inteligență, înțelegere și solidaritate față de condiția umană, împărtășindu-le durerile, obsesiile, angoasele, preocupările, dar și năzuințele și speranțele. Dintre captivantele calități ale analizei de pe tot parcursul volumului se cuvine apoi să evidențiem, în articolele care tratează aspecte polemice, arta scânteietoare a argumentării proprii jurnalistului Vargas Llosa, convingându-l pe cititor și îmbogățindu-i universul intelectual și spiritual.

În acestă ultimă operă magistrală a lui MarioVargas Llosa protagonistă este așadar cultura, în variate ipostaze. Ea constituie, prin modul în care a fost concepută și realizată, o exemplară autobiografie literară, artistică și ideologică a marelui peruan.

Prezentăm unul dintre cele mai frumoase articole, dedicat cu admirație și afecțiune emoționantă uneia dintre personalitățile cele mai luminoase ale literaturii latinoamericane și universale, scriitorului argentinian Julio Cortázar.

 

Trompeta din Deyá

În duminica aceea din 1984, tocmai mă instalasem la birou să scriu un articol, când a sunat telefonul. Am făcut ceva ce nu făceam niciodată pe atunci: am ridicat receptorul. „Julio Cortázar a murit – spuse vocea–. Dictați-mi comentariul dvs.». M- am gândit la un vers din Vallejo – „Spaniol nătâng» – și, bâlbâidu-mă, i-am dat ascultare. Dar în duminica aceea, în loc să scriu un articol, am rămas răsfoind și recitind câteva povestiri și pagini din romanele lui, foarte vii în memoria mea. De multă vreme nu mai știam nimic de el. N-aveam habar nici de lunga lui boală și nici de dureroasa-i agonie. Însă m-am bucurat mult să aflu că Aurora stătuse lângă el în aceste ultime luni și că, grație ei, avusese o înmormântare sobră, fără previzibila mascaradă a corbilor revoluționari.

Îi cunoscusem pe amândoi acum un sfert de secol, în casa unui prieten comun, la Paris, și, de atunci, până ultima oară când i-am văzut împreună, în 1967, în Grecia – unde eram traducători la o conferință internațională despre bumbac– n-am încetat să mă minunez de spectacolul de a-i vedea și auzi vorbind pe Aurora și pe Julio, în tandem. Noi toți celalți păream că suntem de prisos. Tot ce spuneau era inteligent, cult, amuzant, vital. Mi-a trecut de multe ori prin minte: „Nu se poate să fie veșnic așa. La ei acasă trebuie că repetă conversațiile astea, ca să-și uimească apoi interlocutorii cu anecdotele neobișnuite, citatele strălucite, glumele care, la momentul potrivit, înseninează atmosfera intelectuală».

Își treceau subiectele de la unul la celălalt ca doi acrobați iscusiți, și cu ei nu te plictiseai niciodată. Perfecta complicitate, inteligența secretă care se părea că-i unește, era ceva ce admiram și invidiam la ei la fel de mult ca simpatia, implicarea lor în literatură – care dădea impresia că este exclusivă, obligatorie și totală – și generozitatea lor cu toată lumea, și mai cu seamă cu novici ca mine.

Era greu să discerni cine citise mai mult și mai temeinic, și care dintre ei doi spunea lucrurile cele mai judicioase și neașteptate despre cărți și autori. Faptul că Julio scria și Aurora doar traducea (în cazul ei acest doar înseamnă tocmai contrarul a ceea ce pare, desigur) e ceva ce eu am presupus mereu că este provizoriu, un sacrificiu trecător al Aurorei pentru ca, în familie, să nu existe deocamdată decât un singur scriitor. Acum, când o revăd, după atâția ani, abia mă abțin, în cele două sau trei rânduri când sunt gata s-o întreb dacă are multe texte scrise, dacă se va decide în sfârșit să publice… Are părul grizonant, dar în rest a rămas aceeași. Scundă, subțire, cu ochii aceia mari albaștri plini de inteligență și cu vitalitatea uluitoare de odinioară. În Deyá, coboară și urcă stâncile din Mallorca cu o sprinteneală care pe mine mă lasă mereu în urmă și cu palpitații. Și ea, în felul său, e înzestrată cu virtutea aceea cortazariană prin excelență de a fi o variantă a lui Dorian Gray.

În seara aceea din 1958 m-au așezat lângă un băiat foarte înalt și slab, tuns foarte scurt, imberb, cu mâini mari pe care și le mișca atunci când vorbea. Publicase deja o scurtă culegere de povestiri și era pe punctul să publice o a doua, într-o colecție mică pe care o conducea Juan José Arreola, în Ciudad de México. Și eu eram în curs de a publica un volum de povestiri și am schimbat între noi experiențe și proiecte, ca doi tinerei care își asumă poziția literară. Abia când ne-am luat rămas bun am aflat – uimit – că era autorul volumului Bestiar și al multor alte texte citite în revista lui Borges și Victoria Ocampo, Sur, și admirabilul traducător al operelor complete ale lui Poe pe care le citisem în două tomuri voluminoase publicate de Universitatea din Puerto Rico. Părea că e cam de aceeași vârstă cu mine, dar în realitate era cu douăzeci și doi de ani mai mare.

În timpul anilor șaptezeci, și în special în cei șapte în care am trăit la Paris, a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni, și, de asemenea, într-un anume fel, modelul și mentorul meu. Îi admiram viața, riturile, maniile și obiceiurile la fel de mult ca ușurința și puritatea prozei lui, și acea aparență cotidiană, casnică și jovială, pe care în povestirile și romanele sale o adoptă subiectele fantastice. De fiecare dată când el și Aurora mă sunau să mă invite la cină – în micul apartament de pe Rue de Sèvres, la început, și apoi la căsuța în spirală de pe Rue du Général Beuret –era pentru mine o sărbătoare și însăși fericirea. Mă fascinau acel panou cu tăieturi din ziare cu noutăți insolite și obiectele neverosimile pe care le aduna sau confecționa, și acel spațiu misterios care, spunea legenda, exista în casa lor, unde Julio se închidea să cânte la trompetă și să se joace: camera jucăriilor.

Cunoștea un Paris secret și magic, care nu figura în niciun ghid, și de la fiecare întâlnire cu el plecam încărcat cu comori: filme de văzut, expoziții de vizitat, colțuri pe unde să hoinăresc, poeți pe care să-i descopăr, până și un congres de vrăjitoare la Mutualité care pe mine m-a plictisit peste măsură, dar pe care el avea să-l evoce apoi, în chip minunat, ca pe un apocalips amuzant.

Cu acest Julio Cortázar era posibil să fii prieten, dar imposibil să devii intim, și această distanță pe care el știa s-o impună, grație unui sistem de curtoazii și de reguli la care trebuia să te supui ca să-i păstrezi prietenia, era unul din farmecele personajului: îi crea un nimb de mister, dând vieții lui o dimensiune secretă care părea să fie sursa acestui fond neliniștitor, irațional și violent, ce transpărea uneori în textele sale, chiar și în cele mai jucăușe și hazlii. Era un bărbat prin excelență înclinat spre viața privată, cu o lume interioară construită și păstrată ca o operă de artă, la care probabil că doar Aurora avea acces, și pentru care nimic, în afara literaturii, nu părea să conteze, poate nici să existe.

Asta nu înseamnă că ar fi fost livresc, erudit, intelectual, în maniera unui Borges, de exemplu, care a scris pe bună dreptate: „Multe lucruri am citit și puține am trăit». La Julio, literatura părea că se dizolvă în experiența cotidiană și impregnează toată viața, însuflețind-o și îmbogățind-o cu o strălucire particulară, fără a o lipsi de sevă, de instinct, de spontaneitate. Probabil că niciun alt scriitor nu a dat jocului demnitatea literară ca Julio Cortázar, și nici n-a făcut din joc un instrument de creație și explorare artistică atât de util și benefic ca el. Dar, spunând asta într-un mod atât de serios, denaturez adevărul: fiindcă Julio nu se juca pentru a face literatură. Pentru el, a scrie însemna a se juca, a se amuza, a organiza viața – cuvintele, ideile– cu arbitrarietatea, libertatea, fantezia și iresponsabili ­tatea cu care o fac copiii sau nebunii. Dar, jucându-se în acest fel, opera lui Cortázar a deschis porți inedite, a reușit să arate niște adâncimi necunoscute ale condiției umane și să atingă trascendența, ceva ce el nu și-a propus cu singuranță niciodată. Nu e întâmplător – sau mai curând este, dar în acest sens de „ordine în cazualitate» pe care l-a descris în una dintre ficțiuni – , că cel mai ambițios roman al său are ca titlu Rayuela (Șotron), un joc de copii.

Schimbarea lui Cortázar – cea mai extraordină ce mi-a fost dat să văd în toată viața mea la un om, o mutație pe care, de multe ori, mi s-a năzărit s-o compar cu aceea experimentată de naratorul din povestirea lui „Axolotl», unde acesta se transformă în peștișorul pe care îl urmărește – a survenit, după versiunea oficială, consacrată de el însuși, în Maiul francez din 68. A fost văzut atunci pe baricadele din Paris, împărțind foi volante inventate de el, confundându-se cu studenții care voiau să aducă „imaginația la putere». Avea cincizeci și patru de ani. În cei șaisprezece pe care îi mai avea de trăit va fi scriitorul angajat în lupta pentru cauza socialismului, apărătorul Cubei și al Nicaraguei, semnatarul de manifieste și acel habitué la congrese revoluționare care a fost până la sfârșit.

Însă schimbarea lui Julio a fost mult mai profundă și cuprinzătoare decât cea referitoare la acțiunea politică. Sunt sigur că a început cu un an înainte de 68, despărțindu-se de Aurora. În 1967, am mai spus, am fost toți în trei Grecia, lucrând împreună ca traducători. Ne petreceam dimineața și după-amiaza așezați la aceeași masă, în sala de conferințe de la

Hilton, și serile la restaurantele din Plaka, la poalele Acropolei, unde ne duceam negreșit să cinăm. Și mergeam împreună la muzee, biserici ortodoxe, temple, și la mica insulă Hydra. Când m-am întors la Londra, i-am spus Patriciei: „Perechea perfectă există. Aurora și Julio au șitut să înfăptuiască acest miracol: o căsătorie fericită». După câteva zile, am primit scrisoarea de la Julio care îmi anunța despărțirea lor. Cred că niciodată nu m-am simțit atât de descumpănit.

Când l-am văzut din nou, la Londra, cu noua lui parteneră, era altă persoană. Își lăsase părul lung și avea o barbă roșiatică, impunătoare, de profet biblic. M-a pus să-l duc să cumpere reviste erotice și vorbea de marihuana, de femei, de revoluție, ca înainte de jazz și de fantasme. Transmitea mereu acea simpatie caldă, acea lipsă totală de înfumurare și de pozele pe care, aproape inevitabil, le afișează scriitorii de succes după cincizeci de ani, și chiar se putea spune că devenise mai vital și mai tânăr, dar era greu să-l văd în el pe cel de dinainte. În toate ocaziile în care l-am mai văzut apoi – la Barcelona, în Cuba, la Londra sau Paris, la congrese sau mese rotunde, la reuniuni sociale sau conspirative –, am rămas de fiecare dată mai nedumerit ca înainte: era el? Era Julio Cortázar? Bineînțeles că era, dar așa ca larva ce a devenit fluture sau fachirul din basm care, după ce a visat că e maharajah, a deschis ochii și s-a văzut așezat pe un tron, înconjurat de curteni care îi făceau plecăciuni.

Acest alt Julio Cortázar, mi se pare, a fost mai puțin personal și creativ ca scriitor decât cel inițial. Bănuiesc însă că, în chip compensator, a avut o viață mai intensă și, poate, mai fericită decât cea de dinainte, în care, așa cum a spus, existența se reducea pentru el la o carte. Cel puțin, ori de câte ori l-am mai văzut, mi s-a părut tânăr, exaltat, bine dispus. Însă, de bună seamă, nu pot să știu cu siguranță.

Dacă știe cineva, trebuie să fie Aurora, bineînțeles. Nu pot comite impertinența de a o întreba. Nici măcar n-am mai vorbit mult despre Julio, în zilele acelea fierbinți din Deyá, chiar dacă el este veșnic acolo, în spatele tuturor conversațiilor, dând replica cu abilitatea de atunci. Căsuța, pe jumătate ascunsă printre măslini, chiparoși, buganvillea, lămâi și hortensii, reflectă ordinea și limpezimea mentală a Aurorei, firește, și e o imensă plăcere să simți, pe mica terasă de lângă defileu, stingerea zilei, briza înnoptării, și să vezi apărând cornul lunii deasupra dealului. La răstimpuri, aud sunetul dezacordat al unei trompete. Nu-i nimeni prin preajmă. Sunetul vine, așadar, din acel panou din fundul salonului, unde un băietan deșirat și imberb, cu părul tuns nemțește și un tricou cu mâneci scurte – acel Julio Cortázar pe care l-am cunoscut eu – se joacă de-a jocul lui favorit.

Deyá, iulie 1991

 

Cartea este în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, condusă de Denisa Comănescu, în seria de autor.

 

Prezentare și traducere de Tudora Șandru Antonescu