Pe cât de grea apropierea de Han Kang, pe atât de ușoară este traversarea romanului Nu ne despărțim. O scriitură eliberată de tot ceea ce ar putea-o ține pe loc: patimă, ideologii, încrâncenare, alunecă și pune stăpânire până la ultima pagină asupra celui rătăcit în lectură. Nu există posibilitatea întreruperii. Lectura devine o coborâre pe schiuri în plină competiție, ori o patinare pe gheața subțire a sufletului ultragiat. De consistența și frumusețea fulgului de zăpadă, multiplicat și expus în roman în ninsori apocaliptice, la temperaturi diferite ale umanului, textul lui Han Kang are profunzimea scriiturii celuilalt laureat al Nobelului care exprimă plenar spiritul Orientului Îndepărtat, Yasunari Kawabata, dar și consistența profilului uman și a condiției sale tulburi care ține de universal. Fulgul de nea și căderea sunt imaginile ilustrative pentru fragilitate și pentru forța opresivă. Femei firave populează textele lui Han Kang, cu atât mai mult acest roman tulburător, Nu ne despărțim, dar în fragilitatea lor se ascunde o forță de nebănuit. E o formă de vindecare prin confruntarea adevărului ceea ce propune scriitoarea coreeană, iar adevărul e de cele mai multe ori dificil de acceptat în dihotomiile pe care le impun civilizațiile, în proiecția maniheistă a forței opresive ascunzându-se sub haina politicului care ar trebui să o justifice.
Adevărul se citește diferit la nivel individual. La fel precum normele unei etici a confruntării nu pot fi consonante cu valorile și principiile unei conștiințe umane care poartă în ea tot ceea ce este curat și transparent în morala lumii, nici justificările ideologice pentru crimele odioase din primii ani ai Războiului Rece nu pot fi tolerate, admise, acceptate ca modelând umanitatea. Dacă la nivelul confruntării se poate vorbi despre războaie drepte, motivându-se, de fapt, o decizie a autorității competente de a intra în război, la nivel individual niciun război nu e drept. Cu atât mai puțin crimele de război, genocidul ideologic, uciderea în masă în condițiile asocierii opțiunii unei persoane cu toți membrii familiei în cauză supuși decimării. Gravă și înspăimântătoare, precum coșmarurile care bântuie nopțile protagonistelor lui Han Kang, istoria este devoalată în limpezimea detaliului. Peste crimele ei odioase, pentru căutarea justificării etice în raport cu această cumplită oroare, uitarea se așterne ca zăpada. Pentru a identifica fapte, adevăruri, chipul înghețat al celui strivit de istorie trebuie curățat de zăpada uitării și readus în prim-plan, ca în ilustrativa imagine a curățării și recunoașterii fețelor celor uciși din povestirea lui Inseon, care capătă astfel valențe alegorice:
„În seara în care am ieșit din spital și m-am întors cu mama la Jeju, mi-a spus iar povestea cu zăpada. Dar nu visul ei, ci întâmplările de la care pornea visul acela. Încă nu mă înzdrăvenisem de tot, dar ea, temându-se probabil că aș putea avea destulă forță să plec din nou, dormea cu mine și mă ținea de încheietura mâinii, iar dacă se întâmpla să îmi dea drumul, tresărea în somn și mă apuca iar strâns de mână. Mama mi-a povestit că, în copilăria ei, armata și poliția omorâseră toți sătenii. Mi-a spus că ea, care era în ultimul an de gimnaziu, și sora ei, care avea șaptesprezece ani, au fost singurele care au scăpat cu viață, căci fuseseră trimise cu treabă la un defrișor de-al tatălui lor. A doua zi, când au aflat ce se întâmplase, s-au întors în sat și au petrecut toată după-amiaza pe terenul de sport al școlii. Căutau trupurile părinților, al fratelui lor mai mare și al surioarei lor de opt ani. Morții zăceau prăbușiți unii peste alții, pe unde căzuseră, și aveau fețele acoperite cu un strat de zăpadă înghețată, căci peste noapte ninsese. Din cauza asta era imposibil de identificat oamenii, așa că mătușa mea a început să șteargă fețele morților cu o batistă, căci nu îndrăznea să îi atingă cu mâinile goale. Mama mi-a povestit că sora ei i-a zis atunci: «Eu șterg, tu uită-te bine». Nu voia ca sora ei mai mică să atingă chipurile morților, dar ceva din îndemnul ei, «uită-te bine», a speriat-o îngrozitor pe mama, care s-a agățat de mâneca surorii ei, a închis ochii și s-a ținut strâns de ea. De fiecare dată când aceasta îi spunea «Uită-te! Uită-te bine și spune-mi ce vezi!», mama se forța să deschidă ochii și să se uite. În ziua aceea a înțeles cât se poate de limpede. Când oamenii mor, trupul li se răcește. Zăpada se depune pe obraji și chipurile sunt acoperite de o pojghiță de sânge înghețat“ (pp. 76-77).
Îndemnul „uită-te bine“ poartă în el încărcătura alegorică a necesității de accesare a memoriei, a nevoii de deschidere a ochilor minții pentru a nu permite zăpezilor temporale să se așeze straturi peste straturi pe grămezile de victime ale istoriei. Procedeul de readucere la viață este continuu și chinuitor, precum înțepăturile din degetele retezate ale lui Inseon, repetate din trei în trei minute, presupunând râcâirea prin rană și stârnind dureri îngrozitoare:
„– Mi-au spus că suturile nu trebuie să prindă crustă. Sângele trebuie să curgă încontinuu și să simt durerea. Altfel, nervii din partea retezată pot să moară.
– Și dacă mor nervii, ce se întâmplă?, am întrebat-o absentă.
Inseon s-a luminat deodată la față, ca un copil, mai să izbucnesc și eu în râs odată cu ea.
– Păi, putrezesc. Bucățile reatașate, mi-a zis și a căscat ochii ca pentru a adăuga: «evident».“ (p. 38).
Menținerea la viață a memoriei este sugerată printr-o astfel de imagine alegorică, precum multe altele care abundă și care au, cred, forță mai mare decât simbolurile evidente, multiple și convergente în demersul hermeneutic de proiectare a unui parcurs de lectură prin descoperirea semnificațiilor ascunse în text în traseul intențional la nivel auctorial. Arcul hermeneutic se închide odată cu parcurgerea comprehensivă a sugestiei la nivel textual, iar apoi la nivelul simbolizării, analogiei și corespondențelor printr-un simplu procedeu expresiv al simbolizării. Titlurile capitolelor au forța simbolică necesară să transfere prin corespondențe analogice parcursul într-o lectură a simbolurilor (locale, globale), dar lectura ar trebui să parcurgă traseul alegoric al valorilor general umane expuse la un nivel de simbolizare mai profund, ca procedeu stilistic ce permite descoperirea apelor adânci ale conștiinței peste care se așază pojghița textului.
Genocidul amintit în text este cel al trupelor anticomuniste coreene care în 1948 au ucis 30.000 de civili în insula Jeju, urmând ca pe continent să continue ulterior seria de exterminări cu încă 20.000 de oameni nevinovați. Asupra acestor fapte s-a lăsat tăcerea putridă. Recuperarea memoriei amputate înseamnă o suprapunere de imagini golite de conținut, ca și cum filmul istoriei s-ar rezuma la albul scheletelor, la zăpada orbitoare, la frigul conștiinței, la împietrirea privitorului și a celui extras din istorie prin căderea ultimă și irecuperabilă. Forța poetică de a ordona aceste imagini ale golului, ale umbrelor, ale coșmarurilor este ceea ce surprinde încă de la început. Dar nu numai în această asamblare remarcabilă rezidă forța poetică, ci, mai ales, în felul în care pe de o parte niciuna dintre imagini nu este întâmplătoare, ci generează un amplu proces de plieri (mintale și textuale) într-un complex al construcției romanești care merită pe deplin motivarea juriului Nobel: „pentru proza sa poetică intensă care înfruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții omenești“, dar care mai are o calitate: aceea de a cumula în densitate întregul conglomerat factual și alegoric, de a da greutate constructului, de a nu permite lectorului parcurgerea doar la suprafața faptelor a ceea ce transmite romanul.
este aproape imposibil ca romanul Nu ne despărțim să nu lase trase pe tubul catodic al receptării semnalului textual. Emisia are o gravitate aparte. Mai mult decât mărturia însăși, decât carnagiul în care dârele închegate ale sângelui iau forme caligrafice și recompun textul romanului, expunerea acestor semne este de o frumusețe tulburătoare. Textul, fragil precum personajele pe care le reflectă, are puterea de a duce peste timp imaginea celui recompus din semnele negre și roșii ale istoriei care se așază peste paginile albe ale zăpezii, memoriei, visului, romanului însuși. Cu multă candoare, dar cu o forță scriiturală remarcabilă, Han Kang învinge istoria care supraexpune filmul propriilor fapte, pentru a scrie o carte despre iubirea fără granițe ideologice ori culturale. De altfel, ea însăși justifică demersul și îl arată ca intenție a apropierii de realitatea traumelor istorice sine ira et studio: „Îmi amintesc că, în urmă cu câțiva nai, când m-a întrebat cineva ce am de gând să scriu mai departe, am răspuns că mi-aș dori să scriu un roman despre iubire. Nu mi-am schimbat părerea. Sper că acesta e un roman despre iubirea nețărmurită“ (p. 293). De fapt, asta e chiar menirea Literaturii.