Acest cuvânt m-a înfricoșat întotdeauna, dar m-a și fascinat. Propagandă, propagandist… Ce fel de om este acesta? Este un om ca noi toți sau are în sufletul lui ceva cu totul special datorită căruia își poate exxercita asupra noastră în mod nestingherit puterea? Pe vremea lui Ceaușescu portretul propagandistului nu mai prezenta acuratețea de la începuturi. Era, ca să zic așa, mânjit din cauza amprentelor lăsate pe suprafața lui de degetele tuturor nechemaților… Propaganda lui Ceaușescu era falsă, fiindcă cei angajați s-o facă (și plătiți bine pentru aceasta) nu mai credeau în ea. Iar un propagandist care nu crede în ce face e mai jalnic decât oricare birocrat care umil și servil stă ascuns în biroul lui și tremură din toate încheieturile când e chemat să dea, de exemplu, un raport de activitate…
Spunând acestea, îmi vine în minte o observație a lui Unamuno, din volumul lui Secretul vieții, care merită timp îndelungat de reflecție. Ce spunea filosoful spaniol? Reproduc din memorie… Dacă faci o greșeală, dar crezi în ea, e mult mai bine decât să faci ceva corect, dar în care nu crezi… E limpede, sper, ideea. Unamuno împinge paradoxul atât de departe încât ți se face, pur și simplu, pielea de găină. De ce ai senzația asta? Simplu… Deoarece în asemenea condiții toți aceia care au greșit și au susținut până la capăt o cauză chiar criminală sunt absolviți de vină. De ce? Fiindcă AU CREZUT. Și acum să mă folosesc de două exemple notorii. Primul ne este oferit de sinistra eminență a propagandei naziste, nimeni altul decât doctorul în filosofie, Joseph Goebbels. Nu a crezut el în ce a făcut? Ba bine că nu. A crezut cu o forță supraomenească ajungând pentru aceasta să-și omoare până și copiii. Nu a făcut el o propagandă strălucită în favoarea unei cauze criminale? Ba a făcut, fiindcă a crezut. În fața unui asemenea exemplu, Unamuno, cu tot prestigiul său, poate să se clatine. Dar hai să admitem că de Goebbels nu știa sau știa foarte puțin, dar de o altă eminență sinistră, aristocratul bolșevizat, creatorul Cekăi, Felix Dzerjinski, știa cu siguranță. Dzerjinski a murit în 1926, Unamuno în 1936, deci în acest interval de zece ani primise destule informații despre ceea ce făcuse de-a lungul vieții „ascetul“ fără Dumnezeu. Dzerjinski a fost o figură crâncenă și, spunând acestea, am în vedere rândurile excepționale scrise despre el de Vladimir Tismăneanu. Aș completa spunând că personajul a fost un fel de Ignazio de Loyolla comunist, care a folosit toată disciplina și inteligența iezuită pentru a edifica bastionul întunecat al dictaturii. Și apare întrebarea fatidică: A crezut el sau nu în munca sa? Bineînțeles că a crezut. A crezut, mă gândesc, chiar mai mult decât Goebbels. A crezut cu intensitatea cu care s-au atașat și celelalte personaje emblematice din primul val al comunismului rus, Kamenev, Zinoviev, Buharin și nu în ultimul rând Troțki… Să-l mai amintim pe Lenin? Și atunci?
Observația lui Unamuno își pune în evidență fondul șubred. Dacă faci o greșeală, credința în ceea ce faci nu te salvează. Ba dimpotrivă, te adâncește în greșeală. Am dat exemplele unor oameni care s-au dezumanizat tocmai printr-o credință prost orientată. La judecata istoriei fac o figură mizerabilă. Iar atunci nu-s avantajați cei care nu au crezut, dar au avut mintea limpede, și la un moment dat au putut să se elibereze din aburii beției ideologice? Și aici sunt destule exemple de comuniști și chiar fasciști care, după un anumit interval de timp, s-au vindecat de iluziile în care au crezut…
Dar cum am spus, după primul val au urmat celelalte. Propagandiștilor li s-a tocit nervul. Nu mai pot fi ce au fost părinții lor, bunicii… Nici nu le dă mâna să-și recunoască neputința, iar atunci fac un joc dublu, adică servesc în continuare regimul și execută comenzile primite, dar, asta e de reținut, nu mai cred în ce fac. Am spus că portretul unui asemenea propagandist este mânjit spre deosebire de portretele înaintașilor care și acum, după atâta vreme, strălucesc. Față de un poltron, un fariseu, un duplicitar care pentru avantaje materiale joacă mai departe cum i se cântă, o imagine ca a lui Dzerjnski este imaculată. Fiindcă asta s-a întâmplat… Cu timpul, nu am mai avut propagandiști adevărați, ci… nomenklaturiști, oameni din sistem care profitau cât puteau de poziția pe care o ocupau. Ei nu au stat la coadă, ei nu au mâncat tacâmuri, n-au dârdâit în case la zece grade, cu pereții mâncați de igrasie… Poate considerați că aceste observații sunt derizorii… Așa este, dar ele ne arată în ce hal se degradase până și calitatea de propagandist. Propaganda ajunsese și ea o bătrână doamnă a unor vremuri apuse. Și acum avem de-a face cu o propagandă la fel de degradată. Demagogie scrie pe fruntea politicienilor noștri. Ei știu asta și nu se sinchisesc. Nu le e rușine. Să mai crezi în ceva? Imposibil. S-au dus pentru totdeauna ceasurile pasiunii. Odinioară răul era rău și binele era bine. Acum e un terci care te dezgustă. Adică nu poți să guști din el că ți se apleacă…