Memoria și recunoașterea nu sînt printre virtuțile noastre. Memoria este scurtă, lacunară, iar recunoașterea valorilor nu este mai niciodată poziționată dincolo de subiectivisme și context. Uneori, posteritatea ameliorează erori. Depărtarea și îndepărtarea dau dimensiunea, poate, mai corectă.
Cândva, în 2016, m-a sunat Chris Simion. O știu bine de cînd era studentă. Își dorea să facă regie de teatru și nu reușeam să-mi dau seama cînd și dacă se va desprinde cu visele ei, care mai de care mai fantastice. Nu prea o luam în seamă, dar eram melancolică în această relație pentru că evoca, într-un fel, și tinerețea mea. Micul popas ca visiting profesor la UNATC. Eram deci familiarizată cu ceea ce apreciam, cîteodată, bătutul cîmpilor. În 2016 mi-a spus că a vîndut casa bunicii și că a cumpărat în mai un teren în zona Grivița, în diagonală cu Baia comunală. S-a oprit. Am tăcut și eu. Am așteptat să aud ce fantasmagorie urmează, pauza ei era cu tîlc. Ne-am înfruntat privirile. „Am să fac un teatru particular. Independent. Un spațiu privat pentru teatru…“ „Și alte vise“, am continuat eu. A simțit picătura de ironie. Sau, poate, neîncrederea într-un asemenea proiect, într-o asemenea țară. Ne întîlneam cînd și cînd, pe străzi vechi și frumoase de pe lîngă Parcul Carol. Poveștile lui Chris creșteau, ceva anume, ca un sîmbure palpabil, mic și misterios, revenea în discursul ei. În încercarea ei de a mă prinde în cercul abia deschis.
Cred că în septembrie 2017 m-a sunat și mi-a dat vestea că proiectul arhitecural „Grivița 53“ a cîștigat „Acknowledgement prize“ la Gala Lafarge Holcim. Din 5003 de proiecte, s-au ales și s-au acordat șapte premii. Unul dintre ele a fost visul lui Chris și primul proiect românesc premiat în cadrul acestei competiții. Și m-am întors cu fața către fata asta cu ochi verzi. Am invitat-o să prezinte la Arcub, într-una dintre zilele Festivalului Național de Teatru, întregul proiect, împreună cu arhitectul Codrin Trițescu, cel care l-a imaginat, desenat, certificat și autorizat ca un profesionist desavîrșit. Numele lui îmi spunea ceva mai mult. Urmărindu-l, mi-am dat seama că este unul dintre colegii mei de la Liga studenților, mai mici, care au preluat ștafeta de la generația mea. Ce întîlnire!… Teatrul ne-a adus împreună, după ani și ani. „Îmi place să cred că prezentul creează patrimoniu. Poziționat într-o zonă protejată, conservatoare, proiectul propune un simbol, un semn al promovării artelor în contemporaneitate, într-un oraș pe care îl vrem caracterizat de o dezvoltare dinamică accentuată. Clădirea este o arhi-sculptură organic-tehnologică, atît o sculptură abstractă, la fel de mult cît o clădire funcțională. Design-ul contemporan și nu pastișa istoricistă reprezintă soluția prezentului pentru slavarea acestei „insule“ urbane caracterizată prin diversitatea stilurilor arhitectonice vechi.“
Tot atunci l-am cunoscut și pe soțul regizoarei Chris Simion, Tiberiu Mercurian. „Corporatist“, cum l-am numit pe loc, plin de idei lucide, concrete, profil de antreprenor, un visător înfipt bine cu picioarele în pămînt. Patru picioare. Patru stîlpi. Fundația unei ctitorii. „Grivița 53“ a plecat pe drumul ei. Chris Simion și Tiberiu Mercurian au imaginat cele mai atipice campanii de promovare și de susținere a acestei nebunii, primul Teatru particular construit de la zero din bani privați, fonduri europene, donații individuale. Am cumpărat, ca atîția și mulți alții, „cărămida“ simbolică, partea mică, ritualul din marea construcție. De pildă. Brusc, ca un trăsnet, a apărut boala lui Chris. O frînă? Ce semn? Lupta. Pentru viață și pentru ceea ce este cu adevărat important. Pentru iubire. Și pentru credința în visul tău. Am tăcut, altfel, și am pus umărul întru sănătatea ei, ne-am consultat, am ales calea, am luptat alături de ea, de familia ei, de prieteni. M-am gîndit, nu o dată, că am mai înălțat un vis-balon. Nici asta nu ar fi fost chiar puțin lucru. Pe oameni îi apropie, uneori, lucruri esențiale. Și simple. Dacă înlături vălurile de orgolii, esențele se arată atît de frumoase. Înfățișează normalul, relațiile directe, chiar dacă învolburate cîteodată, arată direcția, ceea ce leagă cu frînghii strașnice și ține o corabie pe orice apă. Sînt importante și cele ce ne separă. Pentru că ele dau șansa polemicii de idei, evaluarea, cumpătarea, ascultarea unui alt gînd, analiza, îndoiala. Au fost cîteva momente de răceală. De neînțelegere. Am continuat altfel. Tot împreună. Pentru că am promis că vom face un teatru împreună. Calea pînă la ce este astăzi nu a fost lină. Deloc simplă. Cu mii de meandre, de urcușuri și prăbușiri, cu prejudecăți și chiar cu judecăți. Într-o seară de toamnă, poate că la ultima mea ediție FNT, am selecționat un spectacol regizat de Chris Simion la Teatrul Metropolis. Multe dispute politice între noi, ape care izolau prietenii. Domnul Ibrahim și florile din Coran este un text scris de Eric-Emmanuel Schmitt. Am făcut o cină la Chris, l-am invitat și pe Schmitt. Noaptea aceea ne-a adus iarăși în aceeași barcă a cutezanței și a temeiniciei visului.
Anii au trecut. Ei știu cum. Nu mai număr răni și suferințe de nevindecat, despărțiri, trădări, ingratitudine. Adun, bob cu bob, ce îmi dă putere și mă duce în sus. Caut să pun piciorul cu atenție și apăsat pe fiecare treaptă de pe Scara lui Iacob. Așa am ajuns în zilele din urmă să văd, să umblu ca peștele în apă prin Teatrul „Grivița 53“. Teatrul care există. Teatrul care este un Miracol. Și simbolul absolut a unei uluitoare forțe de înaripare, a unei tenacități de a ctitori, împotriva valurilor, a vremurilor, a neputințelor, a încercărilor de toate felurile! Teatrul acesta este cea mai armonioasă „regie“ și chiar perfectă semnată de Chris Simion-Mercurian. Am intrat sufocată la propriu de bătăile de necontrolat ale inimii. L-am ținut de mînă, ca într-un ritual, pe prietenul meu Guy Lecat, marele scenograf al lui Peter Brook, care a nuanțat, poate, anumite chestiuni și al cărui spirit luminos a ocrotit anvergura acestui LOC. Am mers încet, pas cu pas, umăr la umăr cu Chris și cu Tiberiu. Am pipăit miracolul și am șoptit „este“. Foaier, sală, sală de repetiții, parchet, cabine, librărie, cafenea, bibliotecă, sală studio, curtea interioară, incredibilul desen și cromatica unui fier modelat ca o broderie de o frumusețe fără margini, trepte, trepte, m-am cocoțat sus, sus, printre ștăngi, și mai sus, pe acoperișul fierbinte. Acolo, doar acolo, am tras aer în piept. Am respirat cum se cuvine. Cum spun călugării. Am privit în jur cartierul vechi al Griviței. Înnobilat. Am strigat: „Aici ESTE UN TEATRU!“ Aici sînt atîtea povești. Aici se reia o tradiție a ctitoriilor de teatre și spații de artă întreruptă de comuniști, în 1946.
Teatrul „Grivița 53“ are un în jurul lui un scut care îl va apăra mereu. Nu se vede, dar îl simte oricine intră și, în curînd, spectatorii, artiști care îl vor face pentru totdeauna viu și liber: IUBIREA.