Vor fi fiind unii care, este și cazul meu, au văzut filmul realizat în 1965 după cartea lui Irving Stone Agonie și extaz, despre viața lui Michelangelo, cu Charlton Heston în rolul genialului artist. Prin ceața timpului care a trecut, îmi stăruie totuși în minte imaginea, de o măreție romantic-tulburătoare, a lui Michelangelo, în vreme ce picta bolta Capelei Sixtine, însuflețit de o energie creatoare parcă supra-umană. Cum sunt, ce anume au special ei, marii creatori ai rasei umane, încât reușesc să edifice astfel de opere care nu se supun eroziunii vremurilor, astfel încât transcend epocile, rămânând mereu vii, glorioase? Ce anume declanșează în ei această creativitate ieșită din comun?
Dacă citim, de pildă, biografia Viața lui Michelangelo scrisă de Romain Rolland, aflăm câteva detalii semnificative. Trăia într-o frenezie continuă. Muncea până la istovire, nu gândea la nimic altceva decât la a munci zi și noapte. Voia să fie tot: inginer, pietrar, salahor și voia să facă totul el însuși, să înalțe palate, biserici, el singur. Abia dacă avea timp să mănânce. Se hrănea cu puțină pâine și un strop de vin. Abia dacă dormea câteva ore. Se culca încălțat și îmbrăcat. Odată i s-au umflat picioarele și a trebuit să i se taie cizmele: cu ele a ieșit și pielea de pe picioare. Era total dezinteresat de igiena personală. În trupul său, de-a lungul anilor, au fost descoperite urmele a patrusprezece sau cincisprezece boli grave. „Energia sa mistuitoare – scria Condivi – îl despărțea aproape în întregime de lume.“ A fost singur. A urât: a fost urât. A iubit: nu a fost iubit. A suferit de singurătate. Totul îl neliniștea. A fost minat de pesimism. Moștenise răul acesta de la tatăl său. A fost singur cu sine și nu putea trăi cu sine, nu putea fi stăpân pe sine, se tăgăduia, se războia cu sine, se nimicea pe sine însuși. Era nehotărât. Începea, începea fără să ajungă la sfârșit. Voia și nu voia. Se îndoia. Era slab. Cădea pradă unor crize de spaimă neîntemeiată. Îi era frică. O frică de care se rușina de moarte. Se disprețuia. Cădea bolnav de dezgust de sine însuși.
Mie acest mod de a fi al autorului magnificei Pieta îmi amintește de un alt creator excepțional, de data aceasta din domeniul literaturii și român, Eminescu. Să fie vocația suferinței, a neadaptării o poartă spre genialitate? Nu e cazul să ne hazardăm cu un răspuns. Mai degrabă aș spune că biografia unui creator nu explică genialitatea sa.
Să ne întoarcem la operă. Splendoarea ei e tot ce contează. Și e ceea ce trebuie să ne rețină atenția.
Poate s-ar cuveni nici să nu încercăm să dezlegăm misterul creativității. Să lăsăm în umbră, tăinuite, acele resorturi care pun în mișcare stranii energii lăuntrice ce dau naștere operei. Transformând nimicul în cosmos, golul în plin. Verbal, sonor, vizual.
Și încă o modestă observație despre marii creatori, spre care privim cu atâta admirație: la ei, compoziția excedează regulile obișnuite – substanța (copleșitoare, rodul imaginației lor debordante) își creează forma, ca o apă tumultuoasă care-și croiește dintr-o dată albia, cursul.
Și fiindcă vorbeam despre admirația cu care privim – sau s-ar cădea să privim – operele marilor creatori: la noi, în prezent, vedem astfel de gesturi de recunoaștere, de respect, de prețuire, răspicat afirmate, față de valorile-etalon din literatura noastră de astăzi?
Există douăzeci sau zece sau cinci nume de scriitori în viață asupra cărora putem să cădem de acord cu toții că reprezintă niște repere de neocolit și de la care am putea să clădim, de sus în jos, piramida literară românească?
Și o idee de omagiere și de sprijinire a lor: editurile, publicațiile periodice de ce n-ar iniția campanii de promovare a operelor semnate de ei, așa cum se întâmplă insistent în cazul unor scriitori străini? (E un truism să adăugăm că un stat care ajunge să pună în circulație doar o literatură compusă din traduceri, fără filonul național, nu arată deloc bine.)
Toate întrebările lansate mai sus deschid calea unor utopii naive: irealizabile, așa cum sunt toate utopiile. Să explic de ce cred lucrul acesta.
Da, sunt convins că există un număr de scriitori cu adevărat valoroși. Dar lista lor, douăzeci sau zece sau cinci câți sunt, nu are cum să fie asumată de noi toți. N-avem cum să ajungem la un acord, fiindcă noi, membrii comunității românești, suntem diferiți între noi, nu avem aceleași criterii de apreciere, nu împărtășim aceleași valori. Cu alte cuvinte, nu ne închinăm la aceiași zei. (Iar unii dintre noi nici nu ascultă de zei, ci de fel de fel de demoni, mai vechi sau mai noi!)
Cât despre o campanie de promovare a literaturii române: evident, e o propunere himerică. Editurile nu sunt instituții de binefacere, sunt societăți comerciale care funcționează pe principiul profitului. Trebuie să evite deficitul, care duce la faliment. Or, e demonstrat, cu cărțile scriitorilor români ele merg în pierdere (există și excepții!), pe când cu traducerile merg cel mai adesea la câștig. O asemenea zonă pe cât de importantă pe atât de fragilă, așa cum este literatura națională, ar intra atunci în responsabilitatea statului, care ar urma să ia măsuri de protecție. Dar acesta e prea ocupat cu urgențe de altă natură, pensii speciale, salariile din companii și instituții publice, căi ferate lăsate de izbeliște, șosele care se construiesc cu viteza melcului (sau chiar cu a racului, care dă înapoi?), ca să mai ajungă cu gândul și cu fapta la biata cenușăreasă care este literatura.
Așadar, în vremurile noastre aspre („dürftiger Zeit“, sintagmă preluată, desigur, din elegia lui Hölderlin Brot und Wein), situația e dezamăgitoare și așa ne e dat să rămână.