Din realitatea imediată
Ce fake-uri mai bântuie prin lumea românească a momentului? În ziua de 3 septembrie, începe războiul, guvernul și președintele vor trimite trupele noastre să lupte în Ucraina. Cum ziua de 3 septembrie a trecut fără să se petreacă urgia anunțată, altceva, la fel de catastrofal, a fost azvârlit pe piață: începe o nouă pandemie îngrozitoare și cine nu e vaccinat va fi închis de către autorități în containere care deja au fost aduse în curțile școlilor. Când auzi astfel de „știri“, prima reacție e să consideri că nu au cum să fie luate de bune, fiindcă trebuie să fie total lipsit de minte cel care dă crezare unor asemenea aberații, unor asemenea nerozii. Însă, din păcate, lucrurile nu stau așa: aceste fake-uri provoacă îngrijorare și frică în rândurile concetățenilor noștri. Întrucât ele sunt făcute cu abilitate de profesioniști ai dezinformării, astfel încât să răspundă așteptărilor anumitor segmente din populația țării, adică să fie după calapodul judecății majorității, la nivelul de înțelegere al celor mai mulți. Și cum, la noi, nivelul intelectual, nivelul de cunoștințe și capacitatea de discernământ sunt din ce în ce mai scăzute, succesul gogomăniilor e garantat.
Premierul Bolojan se luptă cu balaurul birocrației românești. Și e, dacă putem spune așa, tot mai singur. A explicat convingător, calm, de ce sunt obligatorii anumite măsuri neplăcute, și privind normele profesorilor, și privind reducerea personalului din administrațiile locale și, desigur, privind modificarea legii pensiilor speciale ale magistraților. Cine este de bună-credință a înțeles necesitatea acestor măsuri menite să flexibilizeze, să eficientizeze instituțiile statului și să înlăture inechitățile sociale. Ceilalți, cărora le sunt afectate interesele, previzibil, nu! Și sunt teribil de mulți și de înverșunați. Și de puternici. Un zid de netrecut? Evident, de îndată ce apare cineva care e hotărât să schimbe lucrurile în bine, să înlăture privilegiile, anomaliile care deveniseră normalitate, asupra lui se năpustește un potop de injurii și acuze, menit să-l descurajeze, să-l facă să renunțe. Este defăimat, este demonizat, astfel încât să nu mai aibă credibilitate, să fie pus la pământ. Și lucrurile să continue în stilul știut: ne facem că facem reformă, ne facem că facem reduceri de personal, împărțim mici pomeni unora și altora, ca să putem să ne vedem liniștiți noi, cei de la butoane, de treburile noastre, câștig personal, putere, stagnare numită înșelător reformă, dezvoltare.
Și legat de pensiile magistraților. Îndrăzneala sfidătoare, vehemența și siguranța de sine cu care-și apără privilegiile ne fac să credem că, într-adevăr, în țara aceasta, trăim într-o dictatură, în dictatura de neclintit a magistraților. Ei refuză să priceapă că situația lor reprezintă o inechitate rușinoasă și de nesuportat pentru cetățenii statului român. Sunt trei chestiuni revoltătoare: vârsta de pensionare (48 de ani, de necrezut!), cuantumul pensiei (nebazat pe contributivitate, enorm în comparație cu alte pensii și mai mare decât cel mai mare salariu – caz nemaiîntâlnit în Europa) și faptul că după pensionare se pot angaja în alte funcții la stat, tot așa de bănoase (lucru firesc, nu?, că doar sunt în puterea vârstei!). Ajustările propuse nu reprezintă un atentat la independența justiției: se cade ca această categorie profesională să fie respectată și să-și păstreze anumite avantaje. Dar totul trebuie să fie între limite decente, după normele europene, nu fără-de-măsură, ca în prezent.
Un cunoscut povestea că a fost în vacanță în Grecia și patronul prietenos al micii taverne unde lua masa l-a întrebat din ce țară vine. Când a auzit că din România, omul a exclamat: „Știam sigur că după criza de la noi, din Grecia, voi urmează să aveți aceeași soartă. Mi-am dat seama de lucrul ăsta acum câțiva ani când am vizitat România și am văzut ce mașini scumpe circulă pe șosele.“ Într-adevăr, șoselele noastre și străzile orașelor noastre gem de mașini scumpe. Aeroporturile gem de români care pleacă în vacanță în străinătate, adesea în destinații luxoase, costisitoare. Stațiunile din țară, restaurantele sunt și ele pline ochi de clienți. Și-n acest timp atâtea și atâtea segmente ale populației fac grevă, protestează și plâng cu lacrimi de crocodil, văicărindu-se că abia își duc zilele. Nu negăm că sunt și defavorizați ai sorții care o duc rău. Dar mulți dintre cei care se vaită n-au nicio îndreptățire s-o facă: oricum, primesc mai mult decât dau, decât muncesc. Un soi de ipocrizie colectivă tinde să devină o trăsătură distinctivă a noastră. (Cronicar)
Reviste literare – Luceafărul de dimineață
Luceafărul de dimineață se dovedește o publicație în creștere valorică și tot mai clar structurată. Numărul 9 (septembrie), devreme apărut, atrage atenția prin sumarul substanțial, în care accentul cade, în mod firesc dat fiind profilul revistei, pe literatura tinerilor autori. Astfel, sunt publicați tineri eseiști, Ștefan Tudor Baciu (care scrie despre poezia Lenei Chilari) și G. P. Volceanov (care scrie despre „utopia hip-hop vs realitatea românească“), tineri poeți (Maria Crudu, Alesia Eftemie, Daria Maruseac și Călin Niță), iar recenziile semnate de Andrea H. Hedeș, Ana Ardeleanu, Iulian Cătălui, Ana Dobre, Nicoleta Milea, Ella Leynard, Cosmin-Darius Misir, Evelyne Croitoru și Monica Grosu sunt consacrate, în majoritate, tot unor volume aparținând celor mai recente promoții de autori. O notă despre calitatea poeziilor publicate: cineva ne semnala prezența unui cuvânt vulgar în versurile uneia dintre poete și ne temeam că avem de-a face, iarăși!, cu acea meteahnă a neofiților care confundă curajul estetic cu necuviința de a folosi un limbaj trivial. După ce am citit acel grupaj de versuri, ne-am convins că nu e așa: substantivul „incriminat“ are o oarecare justificare în poem și, ca impresie generală, avem de-a face cu o sensibilitate de o asprime aparte care-și caută și uneori își găsește expresivitatea verbală proprie.
Dar, sigur, dacă Luceafărul de dimineață s-ar fi mărginit la a promova doar texte ale tinerilor, revista ar fi fost ca o casă fără structură de rezistență. Așa încât redacția lunarului Uniunii Scriitorilor are grijă să asigure necesara armătură textuală, apelând la nume redutabile din literatura și publicistica noastră actuală. Astfel, Dan Stanca semnează editorialul (Scriitorul și războiul), Horia Gârbea este titularul cronicii literare, unde scrie despre poezia lui Ion Cocora („Ion Cocora este unul dintre literații de cursă lungă, dintre cei care ne conving că literatura este o meserie din care nu se iese la pensie sau, mai grav spus, este o osândă pe viață.“). Ion Cocora însuși semnează un articol despre dramaturgia lui D.R. Popescu, marcând cei 90 de ani scurși de la nașterea importantului scriitor, plecat dintre noi în urmă cu doi ani. Doi dintre colegii noștri de redacție au și ei contribuții valoroase la ceea ce înseamnă benefica înnoire a Luceafărului de dimineață: Răzvan Voncu care, la rubrica sa Literatura de azi, scrie despre «poezie și experiment»“, și Angelo Mitchievici, care semnează cronica de film (despre Sunt încă aici, în regia lui Walter Salles). Pe aceeași linie a aportului unor nume din generațiile mature la configurarea revistei, sunt de semnalat și paginile Vizual, unde Aurel Maria Baros prezintă pictura lui Roman Tolici, și Teatru, sub semnăturile lui Doru Mareș (La final/ debut de stagiune) și Dinu Grigorescu („Festivalul Independent «La Mustaț㻓). Neapărat de menționat și de citit este interviul realizat de Ion Bogdan Ștefănescu cu Dorin Ștefan „arhitect și antreprenor de cursă lungă“, una dintre personalitățile de seamă ale arhitecturii românești, care se bucură de recunoaștere și realizări internaționale. Iată-l vorbind despre intervenția sa în cadrul ansamblului sculptural creat de Brâncuși la Târgu-Jiu: „Astfel, am gândit că și «îmbrăcămintea» străzii (strada, calea care unește cele două capete: «Masa Tăcerii» – «Poarta Sărutului» și «Coloana Infinitului», nici nu era întregită la vremea intervenției lui Brâncuși) să evoce această atitudine: un preș țărănesc așternut întru sărbătoare și nu un covor roșu întins spre celebrare. În acest sens, sensibilizat de conceptul estic japonez «wabi-sabi», am ales epitetele și cuvintele-cheie, care fac diferența dintre organic și rațional: imperfect, umil, neconvențional, neregulat, lucrat manual, nepretențios, țesut, slab. Dar mi-e teamă să nu pierd cititorii cu asemenea argumente…“. Luceafărul de dimineață, în noua formulă sub conducerea lui Horia Gârbea, ni se pare o revistă care-și câștigă cititorii, nu și-i pierde. (Cronicar)
Răsfoind revistele literare: Despre călătorii
În Orizont (nr. 8), Cristina Chevereșan, eseistă de remarcabilă finețe și o pasionată a călătoriilor ca formă privilegiată de cunoaștere, descrie recenta sa vizită în Japonia: „Kofu, Yamanashi. Greu de crezut limpezimea văzduhului după puhoaiele de ieri. Mi-am încheiat cu bine misiunea didactică în campus. După faptă și răsplată. D. mă așteaptă la gară și ne îndreptăm spre un loc ce promite a fi interesant de studiat: via Sadoya, cea mai veche din Kofu, a cărei istorie depășește de acum un secol. Mai complicată e traversarea pe pasarele suspendate, de unde orașul se vede altfel azi, scăldat în lumină. Coborâm pe un bulevard larg, de unde în două colțuri și trei minute ajungem la domeniul Sadoya. O poartă largă și un «wine boutique» ne întâmpină generos…“
În același număr din Orizont, Ioan T. Morar își continuă incursiunile provensale, de data aceasta pe urmele lui Samuel Beckett: „În Provence (ca de altfel în toată Franța) viața culturală estivală duduie cu zeci de motoare: festivaluri, expoziții concerte, spectacole. Nu există comună, cât de mică, să nu aibă un buget pentru vreun eveniment cultural.(…) Despre Festivalul Beckett am aflat cumva din aproape în aproape. Eram interesat ce scriitori au trăit aici și au băut vinul provensal. Prietenul meu Michel Blanc, proprietarul podgoriei Arnia din Luberon, mi-a spus că Samuel Beckett nu numai că a băut vinul de aici, ci chiar a lucrat într-o podgorie, în vremea în care era refugiat în Sud (și implicat în rezistența franceză, după cum știu cei mai informați dintre cititori).“
Acum, în perioada vacanțelor, a călătoriilor, Andrea H. Hedeș, în editorialul său din Neuma (nr. 7-8, 2025), se oprește asupra unei forme speciale de călătorie – lecturile literare: „Literatura a fost o formă de evadare, mai precis lectura chiar o formă de rebeliune în perioada comunistă, dar și, de exemplu, în epoca victoriană. Literatura, arta, muzica au fost și forme de modelat, de pedepsit moravurile, de influențat, cum am spune astăzi.(…) Astăzi călătorii în fotoliu sunt tratați cel mult drept niște curiozități sociale, nebuni ai bibliotecilor, nebuni întru lectură. Inadaptați, probabil, sau rebeli/ eroi ai timpului nostru. Călătoriile au loc instant, prin ritualul magic al deschiderii cărții. Ei sunt călători în timp, călători în multivers, în alte dimensiuni, în alte civilizații, în alte lumi…“
Ce să spunem? Nimic altceva decât călătorie plăcută, oricare ar fi destinația și forma de călătorie alese! (Cronicar)