Un sondaj realizat de INSCOP Research în parteneriat cu IICCMER ne pune în fața unui rezultat șocant, neliniștitor: două treimi dintre românii chestionați consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un conducător bun și 58% dintre respondenți au o părere favorabilă despre regimul comunist. Caz alarmant de rescriere/ de reconfigurare a trecutului.
Cum se explică această mistificare mentală, această falsă percepție de către conaționalii noștri a unei perioade care, în mod categoric, a fost nefastă în istoria noastră? Sunt mai mulți factori care contribuie la acest dezastru sociologic. În primul rând, sondajul arată, așa cum corect remarca Nicu șor Dan, „cât de fragilă este memoria noastră colectivă“. Un stat care nu se îngrijește cu seriozi tate de instrucția și educația cetățenilor săi, un stat care nu caută să pună la temelia sa un set de valori solide este un stat pierzător, adică este un stat predispus să ajungă într-o asemenea situație gravă, când cetățenii săi iau binele drept rău și răul drept bine. De aceea nu e vorbă goală ceea ce tot spunem de atâta vreme: școala, cultura ar trebui să dețină un loc de frunte în statul român. Dar, oricât am vorbit, ne-am răcit gura degeaba. Noi am vorbit, noi am auzit.
Dacă privim spre diferitele categorii ale celor chestionați (după studii, după vârstă) ne convingem ușor că lipsa de educație e determinată în această opțiune eronată: 72% dintre persoanele care apreciază comunismul nu au decât studii primare.
Un procent considerabil de favorabilitate (67%) întâlnim și la cei în vârstă de peste 60 de ani, care au trăit în acele vremuri. Aici, justificarea preferințelor lor e diferită și multiplă. Neîndoios, e vorba despre o idealizare a trecutului, proces mental care se produce frecvent (acei oameni erau pe atunci tineri, aveau energie, aveau planuri de viitor, erau activi). Dar, mai cu seamă, se manifestă în cazul lor acea „servitute voluntară“, concept despre care vorbea (o, Doamne, încă din secolul al XVI-lea!…) Étienne de la Boétie și care presupune supunerea majorității în fața unei minorități (politice!). E o supunere consimțită, fiindcă, pe de o parte, nevoile acestei majorități, o majoritate nepregătită, vulnerabilă, sunt reduse, fără cine știe ce pretenții și, pe de alta, fiindcă această condiție de supuși le dă totuși oamenilor din această majoritate o siguranță, o comoditate a traiului lor minimal.
Apoi, revenind în prezentul politic, sunt și alte cauze care duc la acest eșec reprezentat de sondajul respectiv. În primul rând, ne gândim la clasa politică care s-a dovedit atât de dezamăgitoare în acești 35 de ani. Am asistat, asistăm la atâtea fapte blamabile – inechități sociale cât roata carului, stagnare, nedezvoltare în industrii moderne, în infrastructură, risipă, jaf din banii publici, promovarea clientelară, nu a celor merituoși etc., etc. –, așa încât lumea compară ceea ce este cu ceea ce a fost și ajunge la concluzia aceasta dezolantă că răul de atunci e mai bun decât răul din prezent.
În fine, războiul hibrid, înlesnit de noile tehnologii și care a căpătat o dimensiune planetară, contribuie și el, din plin, la impunerea ca adevăruri a unor asemenea aberații. Acum, când inteligența artificială este atât de prezentă în viețile noastre, acum, când orice ins devine, prin rețelele de sociali zare, un centru de lansare a unor mesaje oricât de otrăvite, manipularea unor mari părți din populație este la îndemână și chiar se realizează. Cu consecințe, iată, extrem de grave pentru destinul unei întregi nații.
Există ieșire din această criză? Da, prin întoarcerea la un sistem de învățământ temeinic și prin repunerea la locul central meritat a valorilor autentice. Dar mai e posibilă această reformare profundă a societății românești? Greu de răspuns.
*
Există oameni care vorbesc singuri. Nimeni nu-i ascultă, nimeni nu-i ia în seamă, dar ei persistă în acțiunea lor zadarnică, se comportă de parcă ar fi în centrul universului și ar duce lupte epocale zdrobindu-și magnific adversarii, niște adversari care, vai!, nici n-au aflat de existența lor și de cum plita campanie imaginară declanșată de acești eroi ai neantului. Prin așezămintele de sănătate mintală întâlnim astfel de semeni aflați în suferință, care se închipuie ba Napoleon, ba Hitler și care ordonă cu con vingere unor invizibile, inexistente armate să pornească la asaltul deci siv, prin care ei își vor pune la pământ duș ma nii. Din nefericire, asemenea persoane se întâlnesc și în mediul nostru literar. Toată compătimirea pentru starea lor deplorabilă, pentru că sunt oropsiți să poarte în inimile lor o asemenea povară de negativitate, de ură nedomolită.
*
Țin să reproduc, dintr-o carte de ese uri a lui Milan Kundera, Testamente trădate, două pasaje despre soarta romanului în vremurile noastre. Primul conține o referire la Cioran: „Cioran avea dreptate să numească societatea contemporană «societate a romanului» și să spună despre europeni că sunt «fii ai romanului».“ Mai apoi, Kundera formulează mai multe întrebări având ca notă comună amărăciunea: „Dar Europa mai este oare Europa? Adică societatea „romanului“? Altfel spus: se mai află ea în epoca modernă? Nu e deja pe cale să intre într-o altă epocă, una care n-are încă nume și pentru care artele nu prea mai au însemnătate? Dacă-i așa, de ce ne-am mai mira că nu s-a dat de ceasul morții când, pentru prima oară în istoria ei, arta romanului, arta sa prin excelență, a fost condamnată la moarte? În această nouă epocă, de după epoca modernă, romanul trăiește, de la o vreme încoace, o viață de proscris?“ Cartea, apărută la noi în traducerea lui Vlad Russo la Editura Humanitas Fiction, a văzut lumina tiparului, în versiune originală franceză, în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Între timp, toate îngrijorările extraordinarului prozator și teoretician al romanului s-au adeverit. Am și intrat în acea epocă nouă, fără nume, iar condiția de proscris a romanului este tot mai vădită, de la an la an. Ca și condiția literaturii, în general.