În anul 1976, când Patrel Berceanu a debutat editorial cu volumul Sentimentul baricadei, peisajul liric de la noi era bine marcat, cu personalitățile generației ’60 consolidate, cu figurile dominatoare ale lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Marin Sorescu, dar și cu poeți importanți, precum Emil Brumaru, Nicolae Prelipceanu, Horia Bădescu, Adrian Popescu care vor fi alcătuit ceea ce un subtil analist al perioadei, Florin Șindrilaru, numea „promoția – sandwich“, prinsă între „greii“ generației ’60 și încă tinerii cenacliști ai generației ’80: baricada lui Patrel Berceanu are (și) această semnificație a efortului de a circumscrie un teritoriu nou și lumea ce va să vină, o paradigmă lirică și de sensibilitate aflată în zorii constituirii ei. În această ordine, Patrel Berceanu este printre primii optzeciști pentru că, iată, la mijlocul deceniului opt, doar Leo Butnaru din Moldova de Est și Cornelia Maria Savu, cu debuturi în 1976 și 1973, se alătură celor doi poeți din Craiova, Patrel Berceanu și Gabriel Chifu, pe baricada vie în-ființată de „petru cel mic“ care trimitea, încă din 1975, o Scrisoare de pe baricadă, tipărită în revista „Amfiteatru“, reluată, apoi, în volumul șase feluri de frică, șapte feluri de curaj, apărut postum în antologia Opera vieții mele, îngrijită de Nicolae Coande și Doina Pologea Berceanu. Se profila atunci, la mijlocul anilor ’70, o generație de ispravă, cum îi spune Patrel Berceanu în poemul Nervi din mătase originală.
Mai întâi, poetul nou de pe baricada vie a liricii anilor ’70 e firesc, cum scrie Patrel Berceanu în primul poem al cărții de debut. Firesc, adaug, într-o paradigmă poetică unde importantă este detenta metafizică a textului care primește „o lumină stratificată“, muzica greierilor „pierduți în pianele mecanice“, salcâmii în floare de unde se poate privi cerul, într-o „seară minunată“ cu o stea care coboară pentru fluturii „cu aripile arse“ sau în cea mai frumoasă fântână a orașului care e poetul însuși, descoperind drumul spre „visatul tărâm al ciocârliei de aur“, oferind, generos, „un cer în locul unui văzduh lipsit de învățăminte“, având vocația zborului. Chiar dacă poetul s-a născut „cu inima la vedere“ și cu sufletul străveziu precum iarba, având în lucruri „zeii poeziei“ și „ceva din nebunia candorii“ pe baricada lirismului, Patrel Berceanu mărturisește, într-un interviu acordat lui Marian Drăghici pentru „Ziua literară“, înclinația socială „a unora din poeziile mele, desigur, o reminiscență romantică“. Iar ființa află nu doar că poezia e o „copilă neștiutoare de carte“, ci și că viitorul e „visul șobolanilor“, într-un secol căruia „nu-i lipsesc ochii / îi lipsesc lacrimile“ și într-o epocă în care „degustăm pe-ndelete poezia congreselor“, în ironia amară a faptului că „cehii dar mai ales francezii“ sunt „cu-o oră în urmă“, cum se spune în Cântecul scenografului (I), asumând parabola.
Înclinația socială a poemelor se fixează în ceea ce aș numi un discurs subversiv, specific poeziei din vechiul regim: cartela pentru pâine, afișele balurilor „din cartierele muncitorești“, lipite de suflet așa cum se cuvine, dar, mai ales, cuvintele, sintagmele și versurile cenzurate pe care Doina Pologea Berceanu le subliniază în volumele Poeme în mărime naturală și Întâmplarea cea mare, reluate în Opera vieții mele. Mesaj, disperare, Dumnezeu, erată, rugăciune, vomă, întunecime, proști, șobolani, alături de sintagme, versuri, croșete și poeme întregi decupate fără milă sunt „inventariate“ de Doina Pologea Berceanu pentru ca, într-o amară ironie a soartei poetului, să-i restituie cărțile În mărime naturală, cum se numea volumul anului 1983: „Dintr-un scrin scot vechile mele / Volumașe cu versuri / Uite în poezia aceea s-au tăiat două / Versuri / Uite în poezia aceea au forfecat patru / Cuvinte / Uite în poezia aceea am eliminat / o strofă întreagă / Uite în poezia aceea… și-n poezia aceea / Versuri și cuvinte tăiate din carnea poemelor / Mele / Într-adevăr ce caraghios este poetul / peste ani / Ce caraghios este tati al nostru / Ce cuminte stă el în aerul tare al epocii / Cu nasul și urechea crestate / Între colegii săi tineri nițel sfârtecați și ei / Mărturisind că au fost. / Petele și firișoarele de sânge / Le fac zâmbetele de neînțeles“ (Zâmbete de neînțeles).
Firesc, căutând înțelesul metafizic al existenței, cu vocația zborului, dar și în ofensivă prin „înclinația socială“ pusă în valoare prin discursul subversiv, Patrel Berceanu scrie poeme cu un robust sentiment patriotic, fără retorica inflamată, agresivă a național-comunismului din celebrele sinistre Teze de la începutul deceniului opt, cultivă elegia, precum majoritatea (post)modernilor, reface conexiuni cu poezia lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, cel din anii ’40 ai secolului trecut, Lorca și Whitman, vorbind cu și despre sine și respirând aerul proaspăt al unor simboluri venind dintr-o religiozitate profundă (psalmul, catedrala). Totul se adună în ceea ce s-ar putea numi arta poetică a generației într-o baladă sau, poate, o romanță a poetului tânăr, pregătind venirea în lumea literaturii a celorlalți tineri, după 1980: „Iubite prieteni cunoscuți și necunoscuți / cărora v-am împuiat capul cu / poeziile mele despre poezia mansardelor / acum vă cer iertare / ce poezie puteau avea odăițele / acelea sub acoperișuri fierbinți și coclite / odăițe pe care le schimbam / și ele pe mine schimbându-mă așa cum / unii își schimbă mașina / unii amintirile în slujba prezentului / pentru poezia cămășilor vraiște / pentru poezia desperecheatelor sticle cu apă stătută / pentru poezia igrasiei libidinoase / pentru poezia amenințării semnate („ați uitat / chiuveta deschisă vă rog să nu se întâmple dna vereș“) / pentru poezia arcurilor de somieră hlizite / la oasele mele arcuri care mi-au ștampilat / cele mai frumoase iubite […]“ (Baladă sau poate romanță).
Am făcut din iarbă o religie pentru inimă, mărturisea poetul în poemul ars poetica din volumul de debut, fixând astfel, alături de fântâna – femeie care, pe sub ierburi, face „schimb de stele“, una dintre cele mai percutante metafore obsedante ale liricii noastre de azi. Patrel Berceanu are un loc distinct în istoria poeziei noastre contemporane.