Emoționanta autobiografie terapeutică a lui Salman Rushdie Cuțitul este compusă după oribilul atac armat care i-a răpit un ochi și l-a supus unor luni extraordinar de grele ale neputinței spitalizate. Cartea se constituie într-o modalitate de a se „înstăpâni asupra celor întâmplate, de a-mi apropria evenimentul, de a-l transforma în creația mea“.
Structurată în două mari părți cu titluri contrastante – Îngerul morții, respectiv Îngerul vieții – care ancorează existențial consemnările supraviețuirii și recuperării miraculoase, narațiunea navighează palpitant între imediatul spitalicesc și durabilul vastei culturi care formează cerul interior al scriitorului, între descrierea minuțioasă a intervențiilor medicale și țesătura bogată a meditațiilor sau reperelor culturale (arhitecturale, literare, cinematografice). Forța care o distinge pe victimă de atacator rezidă tocmai în această dualitate de a fi un pacient-povestitor.
Deși posibilitățile sale sunt drastic limitate de factorul exterior al agresiunii la care a fost supus și de cel interior al propriei fragilități, naratorul își păstrează libertatea lăuntrică prin exercițiul de examinare a acelui „bărbat fericit“ care fusese cu doar puțin timp înainte de clipa fatală. În reflecții răscolitoare, își privește eul de dinainte cu un amestec de nostalgie, nedumerire și speranță, în timp ce se refugiază, printr-o tușă de autoficțiune, în consolatorul plural al comuniunii cu cei vii – „noi însă știm ceea ce el nu știe”, spune despre bărbatul care a fost și care nu mai este. Ficționalizarea eului anihilat nu îl imortalizează pe acesta, căci „în moarte toți suntem oamenii zilei de ieri, conjugați pe vecie la timpul trecut“. Pe această axă a timpului, sensul se poate naște doar din replieri introspective, singurele mișcări asupra cărora sinele exercită un oarecare control. „Un cerc se închisese și eu făceam ceea ce sperasem să pot face aici: mă împăcam cu cele întâmplate, mă împăcam cu viața mea“ – cuvintele de încheiere inspirate de revenirea la locul în care moartea stătea să-l înghită îi aduc un sentiment de întregire, reflectat simbolic de noul costum Ralph Lauren, cumpărat în locul celui sfâșiat pe scena atacului. Umbrele care se lipesc inseparabil de fericirea recăpătată ne trimit cu gândul la cuvintele tulburătoare ale lui Gustave Thibon: iubirea fără veșnicie se numește neliniște.
Jurnalul medical presărat cu reflecții, mai degrabă febrile sau disperate decât profunde sau exigente filosofic, este întrețesut cu portretizarea unei lumi a evenimentelor literare din care dispar treptat prieteni ca Martin Amis sau Paul Auster. Trecutul, „acolo unde sfârșim cu toții, majoritatea dintre noi uitați“, stă la pândă, așteptându-i cu răbdare variabilă pe toți cei născuți pe lumea aceasta. Cugetările acestea, pentru care simțul etic nu pare să fie altceva decât refugiu în propria bulă firavă a culturii, emoționează mai degrabă prin entuziasmul juvenil al gândirii efervescente decât printr-un astâmpăr al maturității.
Textul este firesc agitat, marcat de sentimente și gânduri contradictorii, de lupta între șocul apropierii de moarte și încercările de a redobândi un sens, dar și de un umor subtil, care ne face să zâmbim, de pildă, când citim precizarea că amicii deținători de avioane private „nu erau din lumea literară“. Lipsei acestui umor îi atribuie și gestul turbat care i-a schimbat definitiv viața.
Cu prilejul incursiunilor în trecutul personal evocă prima întâlnire cu poeta Eliza Griffiths, care îi devine soție, un far luminos și cald pe tot parcursul recuperării. Ea îi creează acel spațiu al fericirii în intimitate „care înflorește departe de ochiul publicului, care nu pretinde validarea prin popularizare“. Evitând dificilul subiect al libertății înțelese prin filtrul criticii față de polul politic de dreapta și noua agendă socială a acestuia, autorul cochetează cu vorbirea despre miracol, de care pomenesc toți cei apropiați – însă nici acest subiect nu îi este prea accesibil ateului declarat. Puntea dintre real și ireal o creează doar imaginația artei, căreia îi dedică ample pasaje contemplative. Arta este calea pe care până și religia – prin amprenta lăsată în literatură, arhitectură și muzică – poate atinge adâncurile ființei sale, deși autorul se distanțează de orice convingere religioasă. Tot imaginația îl antrenează într-un dialog închipuit cu atacatorul, dar un proiect mai fecund al imaginației va fi acel „trebuie să găsim viața“ și ascultarea de îndemnul repetitiv „trăiește“.
Momentul violent care îi dezintegrează realitatea rămâne suspendat în timp ca un tablou al paraliziei rațiunii. Examinările ulterioare aduc câteva lămuriri tehnice, însă timpul rămâne definitiv împărțit între înainte și după. Amfiteatrul din Chautauqua devine scena pe care defilează simultan „atât cea mai mârșavă, cât și […] cea mai bună latură a naturii umane“. Din prăpădul iraționalului sângeros îl ridică brațele ajutătoare cărora le este dedicată cartea.
Cuțitului agresorului îi răspunde cu cuțitul care este limba, care „putea să despice lumea și să-i dezvăluie sensul […], putea să taie cale dinspre o realitate spre alta. […] Ar putea fi unealta pe care aș utiliza-o pentru a-mi recrea și a-mi revendica lumea, […] pentru a prelua controlul asupra acestui lucru care mi se întâmplase, a mi-l însuși, a-l transforma în ceva ce-mi aparține“. Însă, apelând la scris ca la un cuțit, excesul ocazional al tăieturilor este inevitabil. Includerea lui Donald Trump în aceeași oală cu Adolf Eichmann, a celor „care chiar ar trebui să-și regrete viețile“, pare cel puțin exagerată, dacă nu chiar iresponsabilă. Mânuirea cuțitului-limbă pare insuficient controlată și în reafirmarea hotărâtă, aproape obsesivă, a ateismului. Ateismul acesta promovează evoluționismul moral și vorbește de „un soi de copilărie a omenirii, când îndepărtatele noastre rude au avut nevoie de zei în același fel în care copiii au nevoie de părinți“– de parcă părinții ar deveni redundanți după maturizarea copilului. Abordarea aceasta utilitaristă se dezice condescendent de predecesori, ca și cum ei nu ar fi fost oameni pe deplin formați, ci doar etape cu unicul rost de a fi servit drept verigi în lanțul prin care ne-am dezvoltat noi, avansații de astăzi. Singura pată de culoare în tabloul fad al acestui ateism asumat este comuniunea cu persoana de alături, soția, completată de noi proiecte literare.
Tema necredinței este estompată de vâltoarea relatărilor despre cotidianul vindecării trupești și trimiterile frecvente la cultură. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că evoluționismul moral propus de Rushdie – conform căruia moralitatea este îmbunătățirea în timp a unui instinct – atribuie credinței religioase, în mod indirect, doar conținuturi și manifestări pe care selecția naturală, horribile dictu, ar fi trebuit să le elimine. Constatarea simplistă că Dumnezeu este o pură întruchipare a instinctelor morale – dincolo de eroarea logică a insinuării că perfecționarea acestui instinct numit Dumnezeu, chipurile, ar fi rezultat în dispariția lui – duce linia de argumentare pe un teren alunecos. Căci instinctele ne plasează în arena supraviețuirii celui mai puternic, ceea ce, vai, i-ar putea scuza pe agresorii care invocă tot instinctul „moral“ acționat în interesul propriului trib. Or, moralitatea se distinge tocmai prin capacitatea de a ne înălța deasupra instinctelor forței și de a înfrâna forța instinctului.
Încheind paranteza contraargumentului de care m-am încumetat pe fondul remarcii că „în jurul ideilor nu se pot ridica ziduri care să le protejeze împotriva criticilor“, observ că moralitatea ateistă propusă de Rushdie manifestă, totuși, o forță admirabilă pentru dezinteresul care o motivează, deși neajunsurile ei se arată dureros tocmai în situațiile limită care formează miezul acestui jurnal al recuperării. Soluția lui Rushdie – să treci mai departe și să-ți vezi de treabă – ne aduce în minte observația penetrantă a lui Jean Daniélou: ateismul nu este decât tranziția de la păgânismul de ieri, al civilizației rurale, la păgânismul de mâine, al civilizației industriale.
După ce autorul îi permite justiției să-și urmeze procedurile impersonale, limitându-și implicarea la disponibilitatea pentru a depune mărturie în instanță și adăpostindu-se în alinarea dragostei, împăcarea sa cu propria fragilitate și mortalitate rămâne totuși o mărturie a vieții.