Mi se întâmplă uneori să cred că
orice fac nu e bine, orice zic
se transformă
în ranchiună,
ca mai apoi să-mi dau o palmă,
să-mi alung bunătatea
în coșul de gunoi.
Chiar și așa,
n-aș putea fi altfel decât sunt.
N-aș putea iubi lumea cu altă
inimă.
N-aș avea curaj
să ucid bunătatea, singurul
martor
al timidității mele.
Fiți atenți!
Am ajuns ca bătrânul Scrooge.
Sunt vizitat de fantoma puiului
pe care l-am strivit
în copilărie.
Mă sufocă conștiința,
fără milă,
fără să-mi acorde dreptul
la apărare.
Aleg să tac,
până când toate limbile
pământului
vor începe să urle.
Vedeam bunătatea prin ochii bunicii
Șosetele de lână, croșetate
de bunica
în fiecare toamnă,
rezistă.
Mi-e dor
să o mai aud cum mă strigă
de pe laiță
să-mi aducă mere și struguri.
Doamne, dă-mi-o înapoi!
,,Hai să-ți pregătesc mâncarea
preferată”,
îmi spunea când făceam mofturi,
și o îmbrățișam.
Mi-e dor
să-mi mai spună o poveste
din copilăria ei
în timp ce-i stau cu capul
în poale.
Durerile dau înapoi
De atâta stres, scap cana cu ceai
fierbinte
pe mâini.
O, ce tragedie în ajun de
Moș Nicolae
când ar trebui să-mi lustruiesc
ghetele cu box
cum m-au învățat bunicii.
Un jet de durere mă cuprinde.
Țip!
Mama coboară scările, întră în
bucătărie, țipă și ea.
Mă liniștesc.
Știu c-am să scap cândva
de pacostea asta.
Nu sunt singurul din lume.
Nu e cea mai grea durere din viață.
Nu mai e iarna copilăriei
Nu mai e iarna copilăriei când
copiii se dădeau cu sania
pe deal.
Ce trist.
Copiii de azi nu mai știu
să se joace frumos.
Se împing, își dau palme, înjură
fără să înțeleagă că
toate astea dor.
Părinții nu mai au timp
să le citească
o poveste înainte de culcare.
Aleargă după lucruri inutile,
uitând că
toate se pot recupera,
dar copilăria nu.
Când își vor deschide ochii,
lacrimile, palmele, regretele
vor fi inutile.
Neliniștea se sprijină mereu de mine
Călătorii se îmbulzesc
în autobuzul roșu,
staționat între două tiruri
și nesiguranța ce ne așteaptă.
Stau pe ultimul scaun, lângă
geamul aburit
cu mâinile în buzunar
încercând să găsesc un bătrân,
să-i cedez locul.
Ușile opun rezistență, nu vor
să cedeze.
Poate fi mai rău de atât.
Poate fi mai bine, nu știu ce să zic.
Oamenii (nu) înțeleg că
toți respirăm același aer.
Ieșim din oraș, și atmosfera
se încinge.
Țipete, nervi, înjurături la adresa
șoferului,
de parcă ar fi vinovat.
Ajung în sat. Sunt bine, întreg.
Mă cuprinde un sentiment
de neputință.
Trec strada pe partea cu barul,
unde aș putea să-mi vărs oftul.
În zadar,
neliniștea se sprijină mereu
de mine.
Nu încetez să mai fiu
Întind mâna spre mărul stricat,
din care iese viermele realității crunte.
Ca bătrânul din cimitir,
îmi sap mormântul
în tăcere,
dar constat că am greșit uneltele.
Nu sunt singur.
Cu toate astea, nimeni nu a reușit să-mi deschidă inima,
să-i scoată firele de siguranță,
sfidând momentul când spun:
stop, nu am control,
nu regret deciziile luate.
Nu încetez să mai fiu
băiatul pe care-l știu toți: timid,
melancolic, lipsit de curaj.
Nu mai contează.
Orice altceva nu mă definește,
doar trecutul și regretul
că realitatea face ce știe mai bine.
Mă strivește sub picioarele tale,
în timp ce
piticii imaginari se mută din lob
în lob.
Ce toamnă frumoasă e azi,
că-mi pare rău de mărul stricat,
de viermele mort.