Tocmai când mă pregătesc să scriu această cronică, aud o ambulanță. Are sirenele pornite. Staționează în fața blocului. A murit vecinul de la doi. Revin la pasajul: „Tot ce e permanent e insuportabil, o știu de la Cioran. Iar dacă moartea înseamnă viață veșnică, atunci ea va deveni la rândul ei de nesuportat. Cum se iese din moarte? Există o moarte a morții? Cum vom întrerupe, odată ajunși prizonieri ai ei, propria noastră moarte infinită?“ (p. 150).
Aici locuiește frica e o carte cu tentă (auto)biografică, semnată de Dan-Liviu Boeriu, alcătuită din patru piese (Cercul, Fuga, Norii, Un fel de liniște). 164 de pagini în care un concept filosofic se instalează firesc printre rânduri. Spaima. Teama de a nu ieși din zona confortului, a fericirii, de a nu da nas în nas cu frica și ceea ce derivă din ea. O colecție de biografeme. Cópii pe hârtie translucidă, de calc, a unor amintiri. Mă regăsesc în acest discurs. Relația defectuoasă cu telefonul. Suferința din saloanele unor spitale de copii. Vindecarea. Singurătatea.
Un ceva indefinisabil, frica ne însoțește ca o umbră. Face parte din miezul ființei noastre. De la naștere până la moarte, suntem sub incidența ei. E trena existenței, covârșitoarea senzație de intrare în sine pe o ușă imensă, grea, plumbuită, care nu se-nchide niciodată. Oricât de puternici ne imaginăm că suntem, vom fi mereu în bătaia vântului, efemeri, târând după noi umbra neputinței. Personajul ieșit din cutia toracică, tentacular, vehement și fără de scrupule. Frica ucide până și cea mai delicată senzație de bine (nu îndrăznesc să spun de fericire) care, la un moment dat, încearcă să se infiltreze-n viețile noastre. Ce-nseamnă a-și învinge frica? A ieși biruitor dintr-o situație neplăcută. A învinge moartea. A rămâne în viață. E un exercițiu existențial, de lungă durată. Reactivat, pentru a nu uita că ești muritor și că fiecare zi ți s-a dat pentru a lupta din răsputeri cu mintea și corpul, cu limitele lor.
În cazul lucrurilor trăite, scrisul are puterea sângelui, preia ștafeta, se transformă în materie vie. În flash-uri, în piese de lego, nașterea copilului, al doilea, urmărirea momentelor mici și mari, ale vieții, ca-ntr-o secvență de film. Sarcina întreruptă, cancerul mamei, chimioterapia. Urmează partea a doua, Fuga, povestirea despre primul an de școală. Apucăturile directorului care-i tunde pe băieții cu păr lung, blocul comunist, viața fără surprize. Defilarea familiilor din bloc. Secvențe memorabile, cu oameni care au trăit uniform, reluând aceleași gesturi, zi de zi. Dacă înlocuim numele, dacă mutăm acțiunea în blocurile copilăriei noastre, vedem cât de asemănător e totul, până la confundare. Acomodarea cu răul. Sărăcia. Sinuciderea care sparge monotonia.
Scriitură de un firesc aparte, stranietate care lasă loc, la răstimpuri, pasajelor-lumină. Dan-Liviu Boeriu știe să întrețină ritmul. Propoziții scurte, ca un fel de zvâcnet. Dinamica verbului, parcurgerea cu rapiditate a spațio-temporalității. Imagini clare, ca și când cineva ar șterge cu mâneca, tot timpul, geamul aburit al trecutului. Un orășel la granița cu Ungaria. Plecarea. Câmpul cu porumb care desparte aici de dincolo, granița dintre dictatură și libertate. Cuvântul dictatură nu e rostit, dar totul trimite spre acest sens, e o pânză semantică asfixiantă. Coada la pește, cu fetița care cade și se rănește. Sângele care-i curge șiroaie din gură. Mama tace. Înlemnită, rămâne și speră. Ritmul neîntrerupt al vieții, cercul din care nu se mai poate ieși. Apa fiartă, din vană, până la glezne. Frigul, foamea, furia, fuga.
În a treia parte, Norii, ca-ntr-o simfonie, totul se joacă lent, în dimensiunea așteptării. O bucată narativă despre Romi, verișorul primar cu care-și petrecea toate vacanțele, mereu prezent în viața sa. Anticiparea dispariției acestuia. Boala de inimă, necesitatea unui transplant de cord. Solidaritatea. Se aude sec zumzăitul emoției, gâtuirea în fața morții, frica de capcane și nori, de absurdul vieții. Citesc mai departe: „Eu nu înțelegeam cum poate un tânăr de 17 ani să fie lăsat să moară pentru că nu are bani. Mi-au explicat că România e o țară care nu aparține Uniunii Europene, care nu e în NATO, care nu are un sistem de sănătate corelat cu al Vestului. Cu alte cuvinte, eram condamnați să murim pentru că avuseserăm neșansa de a ne trezi într-un stat care nu-și putea vindeca oamenii.“ (p. 99).
/////////////////////////