Kocsis Francisko este poet, prozator, traducător, publicist. În primăvara acestui an, volumul său Atelierul de pipe și tutun a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2021 la secțiunea „Proză“.
Cristian Pătrășconiu: Bilingv. Dar bilingv perfect? Cum e posibil așa ceva?
Kocsis Francisko: Bilingv, da. Dar nicidecum perfect. Aşa ceva nu e posibil, eu, personal, nu cred; şi vorbesc din postura celui aflat în situaţia asta. A existat şi va exista întotdeauna o limbă dominantă, cele două nu vor putea echilibra niciodată balanţa. Oricât de bine le cunoşti, există aspecte care fac diferenţa. Primul, şi poate cel mai important, este limba în care gândeşti, pentru că asta înseamnă că îţi trăieşti viaţa – şi identitatea – în limba respectivă. Şi imediat după aceea vine emoţia, trăirea afectivă, sentimentele profunde, şi ele ţin, în fond, de limba în care le simţi şi le tezaurizezi în suflet, în memoria afectivă. Şi pe urmă visul, da, el nu poate fi păcălit, nu e controlat de raţiune, de voinţă, de educaţie. Gândesc, simt şi visez în limba română. Nu-mi cer nici mie socoteală pentru asta, nu le dau nici altora. Şi consider că nimeni nu-i îndrituit să-mi ceară, dacă părinţii au găsit că-i în bună regulă.
A fi bilingv perfect: o mică povară, un privilegiu, o mare responsabilitate?
Eu sunt un civil bilingv şi mă simt foarte bine în pielea mea. Asta înseamnă şi mici avantaje şi în viaţa de toate zilele, le putem trece la capitolul privilegiul de a cunoaşte pe viu două universuri de a fi, a gândi, a crede şi a spera. Bilingvismul nu mi s-a părut niciodată o povară, dar nu de puţine ori îmi provoacă o mare şi sâcâitoare ciudă. Să mă explic: în zilele când traduc, mai ales când abuzez şi-mi prelungesc orele de lucru peste normal, amestec limbile ca la Vavilon, nu mai ştiu nici româneşte, nici ungureşte, sunt momente când nu-mi aduc aminte nici să mă tai, cum se numeşte un anumit lucru într-o limbă, îl ştiu numai în cealaltă, sigur că asta mă necăjeşte, mai ales când n-am timp de recurs la dicţionare. Dar mi s-a întâmplat să constat la recitirea unei traduceri că textul apărea în cealaltă limbă, deşi sunt pe deplin convins că l-am tradus, dar nu l-am cules în limba potrivită. Însă asta nu-i o problemă care să mă îngrijoreze, scap de ea după un somn bun, în cel mai rău caz în câteva zile, important e să las textul tradus să zacă şi să mă apuc de recitit numai după ce mi-am revenit de tot. Altfel nu-i văd scăpările.
Dar nu sunt un scriitor bilingv. N-am reuşit niciodată, deşi am făcut câteva încercări, să scriu în limba maghiară, cuvintele nu mă ascultau, nu mă recunoşteau drept stăpân al lor. E încă o dovadă că nu există bilingvism desăvârşit, cum spuneam mai sus. Eu sunt scriitor român şi nu accept să mi se scadă nimic de aici.
Care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, marile virtuți ale limbii maghiare?
Cea de căpătâi: aglutinarea, care îi permite să creeze dintr-o rădăcină o întreagă familie de cuvinte, facilitând nuanţări inefabile. De unde decurg avantaje pentru scriitorul maghiar, dar care îi dau de furcă traducătorului.
Dar marile virtuți ale limbii române?
Structura, supleţea, sonoritatea, sugestivitatea. Este cea mai frumoasă dintre limbile pe care le vorbesc, cea mai dragă, singura în care mă pot spune. Şi singura pentru care am vorbe de alint.
Din ceea ce aparține culturii – și, în mod aparte, literaturii – maghiare, ce & cine v-a modelat decisiv?
Nu trebuie să stau pe gânduri: Szilágyi Domokos. Era în 1975 sau la începutul lui 1976, deja frecventam cenaclul şi m-am cunoscut cu scriitorii urbei, ştiam unde îşi beau cafeaua şi am deprins şi eu năravul de cafegiu. Mergeam la cafeneaua „Bucureşti“ ori de câte ori puteam, aproape de fiecare dată întâlneam pe cineva dedicat scrisului. Îl cunoşteam deja pe Tudor Balteş, poet şi traducător merituos. La o vizită din asta la cafenea, l-am găsit la masă cu o femeie şi un bărbat de vârstă medie care nu arăta prea bine. „Szisz“, s-a prezentat. Atunci încă nu ştiam nimic despre el. Szisz era agitat, nerăbdător, s-a ridicat brusc şi a plecat. Balteş mi-a spus în două vorbe ce poet fantastic e acest Szisz, trebuie musai citit. A doua zi m-am dus la bibliotecă şi am împrumutat toate cărţile lui. A fost una dintre marile revelaţii ale existenţei mele. Am tradus imediat Mozart, nu prea grozav, dar a fost prima traducere a vieţii mele. Încă nu ştiam prea bine limba, atunci o învăţam cu osârdie şi în ciuda unora care au râs de mine pentru cum o vorbeam. L-am recitit de multe ori de atunci, ultima oară chiar anul acesta, tot cu uimirea şi admiraţia de la început. E un genial cunoscător al limbii, autor al unor metafore şi asociaţii scăpărătoare. Îl consider şi acum ultima mare turnantă a poeziei maghiare, un magistral iscoditor, izvoditor şi descoperitor de sensuri, nuanţe, asocieri tulburătoare.
Aceeași întrebare, pentru cultura și, în mod aparte, literatura română: care sunt marile dumneavoastră repere formatoare din spațiul cultural românesc?
După şcoala generală şi „plecarea la oraş“, la liceu, Ludovic Csata, care nu era profesorul meu, a aflat că scriu, m-a căutat ca să-mi vadă textele. După ce le-a citit, mi-a spus uşor ironic (poate a fost cumplit de ironic, dar n-am sesizat) că vede în ele mici „bălmăjeli metafizice“, dar să uit tot ce am citit şi să dau fuga la bibliotecă, să-l iau pe Blaga şi să-l citesc urgent din scoarţă-n scoarţă, apoi să-l recitesc de două ori, că o să mă întrebe. Bibliotecara (am aflat mai târziu că scria versuri) mi-a spus, când mi-l dădea pe Blaga (un volum masiv, cu copertă verde), că Bacovia mi s-ar potrivi mai bine, e mai accesibil, şi mi l-a pus în mână. Primul a fost Blaga. L-am citit foarte încet, citeam câteva poezii şi o luam de la capăt, mai înaintam puţin şi iar mă întorceam îndărăt. Cred că mi-a luat mai mult de o lună până am ajuns la capăt. Am memorat câteva, care m-au impresionat, m-au copleşit. Pentru mine, atunci, Blaga a fost iluminator. A făcut lumină în bezna din mine. Poezia Somn îmi dă şi acum, amintindu-mi, senzaţia să mi se scurge sângele din inimă şi caută drumul spre părinţi. Pe Bacovia l-am citit mai uşor, l-am adoptat pe loc de tutelar şi l-am învăţat pe de rost, îl ştiam din doască-n doască, gata oricând să-l citez legat de orice. Foarte curând după ei a venit Arghezi. A fost ca o deltă, ca o pătrundere în mare…
Un top 5 al celor mai importante opere pe care le-ați trecut (prin traducere, desigur) dintr-o limbă într-alta?
Într-o ordine sentimentală: Csongor şi Tünde, de Vörösmarty Mihály, Eliberare, de Márai Sándor, Badminton, de Markó Béla, Orbecăitorul, de Káli István, Povestea unei bâlbâieli, de Vida Gábor. Dar permiteţi-mi să amintesc aici şi cele două antologii cu care mă mândresc: Efectul admiraţiei. Poeţi maghiari din Transilvania şi Efect de propagare. Poeţi maghiari de la Echinox. Tot aici aş îndrăzni să vă trădez cel mai ambiţios proiect la care lucrez de peste treizeci de ani: o mare antologie a poeziei maghiare din secolul al XX-lea, şapte mari poeţi, cu aparat critic, bio-bibliografic, care a trecut deja pragul de o mie de pagini.
Poezie, proză, eseu, publicistică, interviu, traduceri – o deschidere remarcabilă, multi-level a operei dumneavoastră. Cineva care stă între două lumi culturale e (aproape) condamnat la o asemenea diversitate evidentă?
Nu sunt între două lumi, ci într-una, dar cu viză permanentă de intrare în cealaltă. La început am fost numai poet şi rebusist, dar foarte curând m-a tentat şi proza scurtă, povestirile cu tangenţe fantastice. Traducerea a venit în chip firesc, cu cât cunoşteam mai bine limba maghiară şi citeam mai multe cărţi ungureşti. Vă spun un secret: orice text străin îl traduc instantaneu în română, altfel nu-l înţeleg decât lacunar, astfel că de multe ori, când traduc, am senzaţia că nu fac decât să trec pe curat ceva deja tradus. Publicistica şi interviurile au venit cât am lucrat la un cotidian şi la revista „Vatra“. Am învăţat extrem de multe disecând firul lumii în patru şi întrebându-i pe alţii despre ce mă întrebam şi pe mine, ca să iasă interviuri bune.
Unde – în care dintre cele peste 20 de cărți – sunteți cel mai profund implicat? Unde e cel mai mult și mai adânc vorba despre dumneavoastră?
În Ceea ce nu se amână, acele reflecţii, însemnări şi resemnări care mă arată aşa cum sunt, cu tuşe aspre şi mici jocuri autoironice, un fel de performer al cunoaşterii de sine în spirit grecesc. Sunt aproape la fel de prezent şi în Arta de a evita necazul, dar acolo doar consemnam, tuşam ca un impresionist.
„Zăpada memoriei“ – de unde această formulă? Și: ce se poate face, în favoarea memoriei, pentru a avea mult mai mult decât așa ceva, decât „zăpada memoriei“?
Formula aceasta mi-a venit într-o iarnă, după prima ninsoare abundentă, când am ieşit la pădure. (Asta se întâmpla în timpurile vechi, în tinereţe, când iarna nu se făcea de ruşine.) Când am ajuns foarte aproape de lizieră, m-am oprit şi am admirat pătura imaculată, fără urme. Într-un arţar stingher se hârjoneau câteva vrăbii gălăgioase şi au desprins de la locul lui un fruct aripat întârziat pe ram, care a aterizat la câţiva paşi în faţa mea şi a pătat zăpada cu arămiul lui cam coclit. Am întors capul şi mi-am privit urmele imprimate în zăpadă. Şi-atunci am asemănat zăpada proaspătă cu o memorie în care se imprimă fiecare eveniment, chiar şi cel mai mărunt. Mi-am imaginat că aşa trebuie să arate o memorie de copil, ca un câmp nesfârşit de zăpadă, în care se imprimă evenimentele vieţii, unele superficial, altele profund, de neşters. Cu faptele şi gândurile noastre lăsăm urme pe zăpada memoriei, formula mi s-a părut extrem de sugestivă şi demnă de ţinut minte, aşa că am transformat-o în titlu de volum de poezii. Dosarul cu şină pe care am trecut acest titlu a adunat poeziile scrise în 1982, dar n-a avut nicio şansă de a deveni carte la vremea aceea, iar mai târziu (foarte târziu!), când m-am decis să revin în literatură şi să-mi public poeziile, titlul a rămas neutilizat. Când am strâns la un loc interviurile, am simţit că dialogurile acestea au lăsat urme adânci în memoria mea şi am considerat că-i un titlu potrivit, care şi-a aşteptat genul şi conţinutul. Aşa a devenit Urme pe zăpada memoriei o carte de convorbiri amicale. Hârtia, albă şi ea, a fost cea mai potrivită şi fidelă memorie a umanităţii. Poate se va schimba în viitor, dar şi-a făcut datoria.
Care este personajul din literatura română de care vă simțiți cel mai apropiat?
Uf, mă puneţi în încurcătură. Îmi storc memoria, dar trebuie să vă mărturisesc onest că el… e cam greu de găsit. Şi n-aş vrea să creez un fel de Frankenstein, luând trăsături morale de la unele, sclipiri intelectuale de la altele, de aceea mă opresc la cel care m-a răscolit şi impresionat profund în tinereţe, la cel copleşit de întrebări metafizice şi sfâşiat de sentimente, cel în stare să citească „semne“ din lucruri şi din oameni, cel dăruit să vadă gândurile pe feţele semenilor, cel care ajunge la convingerea că omul este dăruit cu un destin tragic, pentru că altfel n-ar putea accede la cunoaşterea profundă de sine: Kesarion Breb din Creanga de aur, cea mai îngândurătoare carte a lui Sadoveanu, după modesta mea părere.
Dar din literatura maghiară – care este personajul cu care simțiți că aveți cele mai multe afinități?
Antrenat de întrebarea anterioară, mi-e ceva mai uşor acum, pentru că în subconştient s-au înlănţuit informaţii şi m-au condus spre o alegere: Apostolul din marele poem epic al lui Petőfi cu acelaşi titlu. L-am citit după Luceafărul şi am fost surprins să descopăr similitudini pe care, dacă voi avea timp, le voi comenta cândva: viteza cu care se deplasează în spaţiu (imaginea lui Eminescu, ridicată între stele, e mult mai impunătoare), călătoria la marele creator, scopul existenţial şi răspunsurile primite. Eu cred că personajele romantice care descind direct din mit merită să fie abordate într-o altă cheie. Acest apostol a întruchipat un vis pe care îl au, puternic disimulat, e drept, şi modernii. Dacă ne putem numi aşa…
Péter Demény este poet, prozator, traducător, publicist, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. De asemenea, este redactor la revista „Lató“ din Târgu Mureș.
Cristian Pătrășconiu: Ce înseamnă aceasta: „o interfață maghiaro-română“? E un rol pe care vi l-ați asumat public. Ce presupune o asemenea condiție, o asemenea asumare?
Péter Demény: Înseamnă, în primul rând, o luptă zilnică cu prejudecățile. Și eu am fost crescut cumva, și nu fără ele – asta încerc să povestesc în rubrica mea Memorii în flagrant care va apare în revista online „Matca“, care la rândul ei va porni în decembrie. Mă interesează procesul de educație prin care am trecut, apoi, cel al autoeducației prin care m-am trecut și mă trec în fiecare zi. Ca maghiar ardelean, am avut bunici maghiari cu complexul Trianonului care m-au crescut în felul lor și pe care i-am iubit. Mai greu nici că se putea.
Este complicat să fi o asemenea „interfață“?
Este, fără îndoială. Maghiarii mă întreb „tu ești român?“, o glumă care are ghimpele ei. Românii nu întreabă nimic, dar mulți nu cred că pot fi obiectiv. Pentru primii, obiec tivitatea e un păcat, pentru ultimii, ceva de necrezut. Vă dați seama ce trebuie să suport.
Ce anume complică și, deopotrivă, ce simplifică lucrurile în această privință?
Le complică istoria. Am scris de nenumărate ori că ar trebui să lăsăm deoparte meciul ăsta de fotbal istoric. Dar degeaba: e atît de adânc înfipt în formarea națiunilor maghiară și română, în mentalul colectiv, în harta emoțională a fiecăruia dintre noi că nu putem să ne abținem. Trianon și Viena, Mátyás sau Matei sau Matia, Sarmisegetuza sau Verecke, Markó Béla sau Béla Markó. În loc să vorbim despre niște lucruri de bun-simț, discutăm desuetudini.
Există „granițe“ și „ziduri“ multe între cultura maghiară și cultura de limbă română? Sau, de fapt, multe asemenea granițe & ziduri sunt închipuite, artificiale?
Sunt artificiale și există. Iertați-mi alegoria, dar dacă dvs. ați fi gelos, faptul că sunteți înșelat e real, oricât ar tăgădui persoana pe care o credeți vinovată. Mintea omului poate fi unul dintre cele mai minunate ustensile și, în același timp, una dintre cele mai de netrecut bariere. Câteodată mi se pare că stau în fața unei bariere care nu se ridică niciodată cu toate că nici măcar un tren nu trece.
Și, în oglindă cumva: sunt multe – sau încă prea puține punți între cultura română și cea maghiară?
Cred că sunt și multe, și puține. La mijlocul lunii noiembrie, voi participa la o conferință USR maghiaro-română, cu volume traduse, cu prelegeri inteligente, cu vorbitori care au antene în două culturi. Există mereu traduceri din română în maghiară și viceversa și ele sunt bune: la conferința respectivă, o vom premia pe Ildikó Gábor-Foarță și pe László Lövétei Lázár pentru munca lor dedicată.
Dar aici, începe și problema. De la an la an se poate observa că numele traducătorilor din maghiară este un nume maghiar. Îl mai avem pe George Volceanov, dar ceilalți – Andrei Dósa, Tamás Mihók, doamna Gábos, Judit E. Ferencz, Kocsis Francisko – sunt maghiari măcar pe jumătate. Unde au dispărut românii pe care literatura maghiară, limba maghiară îi interesează atît de mult încât vor să învețe românește? Unde este un Gelu Păteanu? Nu știu, dar ceva nu mi se pare firesc.
Pe ce anume credeți că se poate construi temeinic? Și: ce e de consolidat?
Poate suna naiv, dar numai pe autoeducație sau pe socializarea lejeră. Cazul Doru Pop mi se pare paradigmatic: scriitor născut la Baia Mare, crescut la Carei și la Oradea și care trăiește acum la Cluj, Doru este un băiat zâmbăreț, dotat cu mult umor, un om care cunoaște istoria, dar nu o transformă în tabuuri – acum editează chiar un volum despre istorii alternative –, care știe limba maghiară la nivel de discuție, care a avut în familie și maghiari și nu trăiește într-o bulă închistată. De multe ori observ chiar la prietenii mei români cei mai faini că în capul lor a intrat propaganda ceaușistă: trăiești în România, vorbește românește, Mihai Viteazul marele unificator etc. Lucian Boia încă ar avea mult de lucru, deși a muncit destul sărmanul.
Unde – mă refer în mod aparte la zona literară – vă simțiți cel mai confortabil? Portofoliul dumneavoastră auctorial este foarte generos, inclusivist: prozator, poet, traducător, publicist…
Cred că structural sunt un poet, chiar romanele mele sunt lungi efuziuni poetice și când scriu cronici, mă bazez mult mai mult pe impresiile mele. În romanul Tristețea lui Péter Soó de János Székely, gemenii se uită la cer și spun ce forme văd că alcătuiesc norii. Unul observă mereu numai detalii, celălalt parcă ar vedea întregul puzzle. Cam așa sunt și eu: mă „lovesc“ unele lucruri, în timp ce altele nici nu mă ating. Structura asta mă enervează, uneori mă întristează, alteori mă xasperează de-a dreptul, dar asta e.
Cum poate un mistreț să fie splendid?
Zburând din cauza iubirii și a dorinței de libertate care îl va duce departe de iubire. Fiind un animal extraordinar, narcisiac și singuratic. Cel puțin așa mi-am propus eu când am scris Splendidul mistreț. Sper că am reușit.
Ghidul ipocriților – cartea dumneavoastră – are, cum se spune în limba de lemn de astăzi, „aplicabilitate“ și pentru lumea literaților?
Desigur. Am întâlnit destui care îți promit sarea și marea și-apoi nu fac nimic. Sau literați care sunt foarte deschiși retoric și estimp se îmbrățișează cu politicieni de nișă care sunt și „scriitori“, când din întâmplare nu se ocupă cu făcut scandal interetnic. Care traduc dintr-o limbă, dar nu acceptă să-și ocupe locul la masa rotundă organizată despre volumul în cauză. Și acestea sunt doar câteva exemple.
À propos: ipocrizia poate fi luată, credeți, și ca o virtute?
Este o virtute. N-o să spui la o înmormântare că cel decedat a fost un alcoolic afundat în votcă. În același timp, observăm cum ipocrizia ne macină și ne anihilează cumva, buna-creștere se întoarce deseori împotriva noastră. Părinți care cred că-și iubesc copiii cu-adevărat i-ar vedea căsătorindu-se cu oricine, numai căsătoriți să fie și să devină la rândul lor părinți. Nu contează fericirea lor, contează „gura lumii“. Sunt niște lucruri pe care nu le ezit să le numesc teribile.
În același timp, Ghidul ipocriților a fost pentru mine o joacă care m-a distrat enorm. Citisem Ghidul nesimțitului de Radu Paraschivescu și asta m-a făcut să mă gândesc la formele ipocriziei. Câteva edituri le-a refuzat până în momentul în care am devenit membru în Consiliul de Conducere al ICR – atunci, mi s-a publicat. Ca să vedeți ce forme de ipocrizii mai sunt.
Cum scrieți? Vreau să spun: gândiți în maghiară, numai în maghiară? Sau depinde de specie, de referințe, de publicul căruia vă adresați?
Chiar Ghidul ipocriților l-am scris direct în română. Nu se putea să-l scriu fără Caragiale. Dar și blogurile mele de pe Adevărul, respectiv depeterasa le scriu tot direct în românește. Pălăvrăgeala vagabonzilor, cartea pe care am scris-o cu Doru, este tot în românește. M-am îndrăgostit de cultura și limba română, și-acum chiar de o româncă, deci fac tot ce pot.
Dar de visat: visați în română sau în maghiară?
Mai ales în maghiară, totuși. Am la bază o educație maghiară, o cultură foarte temeinic maghiară, am crescut într-o familie care și-a accentuat maghiarimea – sunt lucruri de care „scapi“ cu greu. Pe de altă parte, nici nu vreau să scap: i-am iubit pe oamenii aceia, am valize de amintiri cu ei, chiar nu se poate să mă despart de ei oricât de iluminat aș vrea să fiu. Sigur, visele sunt ale subconștientului, dar înseamnă că sunt un maghiar care nu poate schimba nici el chiar totul.
Care ar fi liniile de forță ale unei comparații, pe teritoriul literaturii, între limba maghiară și limba română?
Cred că în ambele sunt în vogă perspectivele de stânga: lirica feministă, a pericolului climatic, a ocrotirii animalelor etc. Sigur că acum s-au scris și multe poezii antirăzboi. Ambele fenomene sunt de înțeles, deși firește că cititorul le privește bănuitor mai ales pe primul. Eu cred că au excesele lor ,dar con tribuie la o viziune mai generoasă în ce privește identitatea care tinde încă una rigidă și totalitară. Mă gândesc, de exemplu, că mulți încă spun că locul femeii e lângă cratiță.
Ce se vede cel mai puțin în România din ceea ce se întâmplă, foarte spectaculos, în cultura și, în mod aparte, în literatura maghiară de astăzi?
Cred că în literatura maghiară sau mai bine zis în managementul literaturii maghiare contemporane sunt rezidențe mai închegate și mai bine gândite. Sunt programe susținute de stat care oferă niște burse generoase pentru mulți scriitori și sunt și rezidențe în mai multe locații din orașe sau orășele ,unde scriitorii pot evada pentru a-și duce la bun sfârșit proiectele care îi frământă.
Pe de altă parte: ce anume din ceea ce se întâmplă de bine în cultura și, în mod aparte, în literatura română contemporană se vede cel mai bine în spațiul cultural maghiar?
Se poate vedea opera lui Mircea Cărtărescu. Altfel, sunt numai tresăriri ale unor oameni care îl cunosc pe Gabriela Adameșteanu sau pe Andrei Dósa, dar lucrurile se opresc aici. Nici măcar filmele românești nu au un impact adevărat, cel puțin așa văd eu lucrurile. Ar fi nevoie de un efort susținut din partea ICR, a Ministerului Culturii și a altor instituții, altfel, vom rămâne cu niște mirări disparate.
