Născuți la doi ani diferență, cei doi scriitori au fost prieteni, înainte de orice, datorită afinităților intelectuale. Deși cu destule diferențe de temperament, de mentalitate și de orientare ideologică, ei s-au întâlnit și pe terenul vieții publice, în reacțiile la mișcările culturale din epocă. Ambii s-au implicat într-o publicistică de cele mai multe ori contondentă, ambii s-au despărțit de excesele tinerei generații „anticritice“, care, pe de altă parte, nu de puține ori intrau în discordie cu democrația vremii și chiar cu înțelesul consacrat al democrației. S-au despărțit de congenerii „spiritualizați“, activiști ai totalitarismului și colectivismului, dar înregistrând mari rezerve față de efectele spiritului și politicii „burgheze“. Structural, ei, francofili, intră în categoria inteligențelor raționalist-afective…
Trecem peste astfel de generalități la lucruri mai palpabile, în legătură cu acest duet ispititor. Exact când s-au cunoscut cei doi, față în față, nu contează. Evident, s-au întâlnit întâiași dată prin scrisul lor. Mai „vârstnicul“ Sebastian publica de prin 1927, Eugen Ionescu din 1929 și devenea mai vizibil din 1932. În polemica purtată la apariția romanului De două mii de ani, cei mai comprehensivi sunt Șerban Cioculescu și Eugen Ionescu, al doilea cu spirit critic mai net și bine distribuit. El, Eugen Ionescu, deslușește izbânzile și neîmplinirile controversatei cărți. Prima și ultima parte sunt „admirabile“, celelalte patru capitole i se par „pur și simplu sarbede“, deoarece însuși naratorul, confundat cu autorul, este „mediocru“. Pe comentator îl interesează de fapt nivelul stilistic al romanului, care satisface. Tot în 1934 apăru și vitriolantul Nu, numele lui Eugen Ionescu se răspândi, în general cu replici incriminante, iar din partea lui Sebastian, cu o privire malițioasă și cordială. Pe vremea aceea, prietenii nu se menajau, își spuneau fără supărare dezacordurile.
Textele lui Sebastian apropo de prietenul său Ionescu, aproape necunoscute azi sunt delicioase. Domnul Goe în cultura românească urma să comenteze năzdrăvăniile lui Goe-Ionescu, Încă despre Eugen Ionescu îl menține în dezbatere à rebours, iar notele din Puncte albe disting pe lângă vidul făcut în câmpul literaturii române și niște tonuri deschise în critica neagră a copilului teribil. Luciditatea și o clară sfioșenie se întâlnesc în aceeași ființă: „Poeziile îl arată elegiac și timid. Eseurile îl relevă agresiv și anarhic“. Când Eugen Ionescu scrie – defavorabil, firește – despre o carte a lui Pericle Martinescu, Sebastian nu-i de acord cu tonul „prea absolutist“: „Ceea ce ne arată că un critic trebuie să coboare de pe culmile nihilismului său interior, pentru a discuta – obișnuit și, dacă vreți, bonom – valorile așa cum se prezintă ele. D. Eugen Ionescu suferă de inițialul defect de a nu ști să ia o valoare drept ceea ce este. Intervențiile sale energice… te fac să crezi, întotdeauna, că e vorba de un pericol catastrofal, de cine știe ce cataclism cosmic, care stă să vie din pricina unei valori minore. Or, nu e vorba decât de o carte și de un autor în aceeași măsură de tineri“ (în Reporter, 1936).
Camarazii se cunosc aievea de prin 1930. S-au întâlnit în 1932, la cursurile lui Nae Ionescu, aflăm dintr-o sursă terță (Arșavir Acterian). Doar că Sebastian a rămas atașat, încă, omului care l-a sprijinit atât de mult, iar Eugen Ionescu s-a desprins, mai întâi, din motive de percepție religioasă, apoi, ca și prietenul de la Brăila, din considerente ideologico-politice. Cu o vocație mai acută a prieteniei, Sebastian, deși extrem de dezamăgit, încă mai vrea să-i aibă aproape de suflet pe mentorul său de început și pe cel mai bun prieten, Eliade. Pentru Eugen Ionescu toți devin indezirabili: Nae Ionescu „cabotin“, Dan Botta „coțcarul“, Cioran „galbenă reeditare a lui Rozanov“, Noica „băiatul cuminte, cu pantaloni scurți“, mai ales „Mirciulică Eliade“ („Papinuță“), care „aliază, într-un mod paradoxal, erudiția cu imbecilitatea“ ș.a.m.d. Numai pe Sebastian îl iubește, acesta-i cuvântul, chiar și când prietenul scrie „încă despre Eugen Ionescu“ și-i relevă felul paradoxal de a fi și de a scrie. Citez,mai mult, dintr-un text quasinecunoscut: „Eugen Ionescu nu este solvabil. Marea lui calitate începe de aici. El crede mai departe într-un univers cu surprize. El cunoaște o permanentă mișcare, care presupune viața de basm. Nu cunoaște, în schimb, o finalitate care să aducă un sens sau să fixeze dinainte un obstacol. Eugen Ionescu se amuză. În cuprinsul acestei lumi toate adevărurile sunt posibile. De aceea așteaptă un hazard care să-i răstoarne un calcul. De aceea stabilește o identitate pentru poziții care sunt contrarii. El continuă jocul. Uneori, cu spaima aceluia căruia i-a mai rămas o singură carte. Alteori, fiindcă socotește jocul drept unicul fapt în adevăr, umil“. E vanitos, dar nu-i asta și o deficiență intelectual-morală. O vanitate ca un fel de trecere, ca o punte spre miezul lucrurilor și ca o certitudine la care n-a putut să acceadă. Și Sebastian, tot pe același traseu paradoxal, notează: „Eugen Ionescu e rău. Adică nu știe cum să-și întrebuințeze bunătatea. I se pare că afecțiunea nu avansează lucrurile. Dimpotrivă, le staționează. Eugen Ionescu e rău din exercițiu, dintr-un fel de nepricepere. O răutate care, cu toate acestea, vine din cunoaștere și urmează unui sentiment de tristețe. Ca dovadă, scrie obraznic, pentru că nu e lipsit de bun simț. Obrăznicia lui e o poză. Sau o metodă de cunoaștere“. Și mai departe, portretul se desenează la fel de fulgurant-simpatetic: „Eugen Ionescu e pe alocuri înțelept. Se torturează singur. Nu din nevoia de a-și căuta un înțeles, dar din ireverențiozitate. El pricepe că trebuința noastră de chin poate fi și o prejudecată (…), că indiferența noastră pentru lucruri poate să fie și o altă față a lucrurilor. Lumea lui e puțină și nesigură. Fiecare valoare trebuie să-și recunoască, aici, o durată. Fiecare emoție trebuie să anticipeze un compromis. Din acest amestec, Eugen Ionescu se ferește să tragă concluzii. Sau trage imprudent o singură concluzie. Aceea a vanității în stare să ocupe un gol. De aici începe adevărata dramă a lui Eugen Ionescu. Fiindcă lui nu i-a mai rămas decât vanitatea. O dramă lipsită de sens, sterilă, irelevantă“ („Facla“, 19 iulie 1935).
Împreună, fiecare în felul lui, detestă „rinocerizarea“, nu cad nici într-o extremă, nici în alta. Rebelul Ionescu se pune tăios de-a curmezișul totalitarismului, apoi pleacă definitiv la Paris. Sebastian rămâne în țară, ostracizat, supus unui rechizitoriu aproape generalizat, interzis, la un moment dat, în activitatea publicistică și determinat să apară sub pseudonim în reprezentarea piesei Steaua fără nume. Apoi, moare tragic, strivit de un autocamion în plină stradă, la 1 mai 1945. Eugen Ionescu plânge mai sfâșietor decât orice alt prieten: „Îl iubeam așa de mult… Mihail Sebastian își păstrase o minte lucidă și o omenie autentică. Era acum un prieten, un frate. Se maturizase. Devenise grav, profund“.
Jurnalul lui Sebastian îl consemnează pe Eugen Ionescu abia în 1940, când s-a întors de la Paris, agitat, tiranizat în fața antisemitismului vremii. Se teme enorm, mama lui este evreică și ar avea, sigur, neplăceri. După câteva cocktail-uri, se destăinuiește prietenului, apăsat, înăbușit. „Da, era evreică, era din Craiova, bărbatul ei a părăsit-o cu doi copii mici, în Franța, a rămas evreică până la moarte“. Diaristul consemnează mai departe cum i-a relatat că el, Eugen, a botezat-o cu mâna lui, când mama s-a stins. „Și pe urmă, fără tranziție, îmi vorbește de toți «evreii» care nu se cunosc: Paul Sterian, Radu Gyr, Ignătescu… Îi invocă pe toți , cu oarecare ciudă, ca și cum ar vrea să se răzbune pe ei sau să se piardă el însuși, neobservat, în numărul lor mare. Bietul Eugen Ionescu! Câtă zbatere, cât chin, câte ascunzișuri, pentru un lucru atât de simplu. Aș fi vrut să-i spun cât îmi devenise de drag – dar era prea beat ca să fiu sentimental cu el“. Naratorul dă de înțeles că și-ar fi găsit partenerul de suferință, când apasă pe această frică a celui care scrisese fulminantul Nu. Și jurnalul continuă, puțin mai târziu, să-l vadă „panicat“, din cauza războiului și a ascensiunii „cămășilor verzi“: „Dar mai emoționant Eugen Ionescu, venit din nou ieri-dimineață la mine, disperat, fugărit, obsedat, neputând suporta gândul că poate îl vor da afară din învățământ. Un om sănătos care află că are lepră poate înnebuni.. Eugen Ionescu află că nici numele de «Ionescu», nici un tată incontestabil român, nici faptul că s-a născut creștin – și nimic,nimic, nimic nu poate acoperi blestemul de-a fi avut în vinele lui sânge evreiesc“. Războiul cu rușii este iminent. Se plimbă amândoi pe cheiul Dâmboviței și viitorul mare dramaturg îi arată o pagină din Jurnalul lui Gide despre literatura evreilor, „de un perfect antisemitism“. În Cișmigiu, la „Buturugă“, împreună cu soția lui „Eugen“, pe la orele 18, aud la un aparat de radio discursul lui Hitler. Eugen Ionescu se ridică de la masă, palid, alb și declară că nu mai rezistă. „Spunea asta cu nu știu ce disperare fizică. A fugit și, desigur, ne-am dus după el. Aș fi vrut să-l îmbrățișez“.
Duminică 21 iunie 1942, Eugen Ionescu pleacă în Franța.