Poezie și fotografie

Emilian Iachimovski are un aer de poet „deschis“, în sensul ambiguu în care termenul a fost utilizat la un moment dat de Roland Barthes. Aflat în lume și în afara ei, cu certitudinea că va găsi granița dintre ele, echivalând cu o dramatică incertitudine: „Ca întotdeauna pe lumea aceasta/ într-o clipă puteți să ieșiți din rând/ ! Aveți curajul să vă fie rușine// Dar tot pe această Lume/ există un Hotar de Netrecut/ netrasat de nimeni/ dar păzit de toți// Pe muchia acelui hotar trecem din zona/ lucrurilor abia permise în zona/ lucrurilor aparent nepermise“. De-o parte lumea generos contactată prin mijlocirea ființelor, locurilor, împrejurărilor, episoadelor temporale, pe de alta, viziunea cu centrul său indicibil, admis cu înfiorare: „Nu pot să vă povestesc această imagine/ Ar părea foarte ușor să descriu/ o imagine banală într-o zi de vară/ în curtea unei case de țară// Ceea ce văd are ceva/ ce nu pot să fixez în cuvinte“. Un joc între a fi și a nu fi în unicitatea confesiunii care, în principiul său umil-orgolios, devine o măsură a lumii: „Aș putea să torc timpul și să-l împletesc/ cu firele nevăzute/ din mătăsurile spațiului/ ? Aș putea Mă întreb și eu/ Pentru că după ce nu voi mai fi/ nu va mai fi nimeni care să mărturisească/ ! Da Și chiar în veacul ăsta în care/ imaginile sunt mai vii decât oamenii“. Atenția autorului poposind pe diversele înfățișări ale realului în chip descriptiv-narativ, în raport cu vârstele prin care a trecut. O tandră contabilitate a lor notată fiind pe ani, în cadrul predilect al orașului dunărean domiciliar, ne pune în fața unei autobiografii pe un fond introspectiv. Însăși relatarea realistă nu e prea adesea decât un pretext pentru introducerea depoziției solitare. Unicitatea ființei are cuvântul ultim: „Văd labirintul în care se pierde/ cel ce vorbește despre sine/ când rămâne singur în gara pustie// Știu că nu sunt lucruri care nu există/ sunt lucruri care nu există încă// Fiecare om se află în prezentul lui“. Ambianța înregistrată e nu o dată mizeră precum o decepție de sine a realului: „Case care umblă cu ferestrele și ușile deschise/ case fără gard de li se vede curtea/ case cu tencuiala coșcovită. Ca pielea cu psoriazis“. Are loc un melanj oameni-obiecte protestatar în sine, mergând până la sarcastice efecte: „Asaltați de obiecte/ suntem carne arcimboldescă/ suntem oameni asamblați// Metastazele Orașului“. Magia absurdului însă nu se menține, sufocată de materialitatea tot mai ridicolă. Corespondenta omenire a declinului e blocată: „Până la urmă vezi doi țărani tineri/ înainte de colectivizare/ la Bâlciul de Sfânta Maria Mare (…) nu știu să meargă mai departe/ crezând că mai departe e doar o altă zi“. Nu mai rezistă diferențele dintre posibil și imposibil, dintre ordine și haos, dintre viață și moarte: „Bătrânii sunt niște morminte deschise/ Iubirile și urile sunt mai vechi decât noi/ Tăcerea e un pește uscat/ Cu ochii de piatră ai statuilor vânăm păsări/ Totul trece/ Muștele de biserică mănâncă lumânări (…) A muri e la fel de ușor cu a mânca/ a bea sau a te odihni/ e mai firesc decât să trăiești“. Umanitatea în vulgară decompoziție pare a ne include fără excepție: „Această pastă umană/ care se lipește de străzi și de lucruri/ Această vâscozitate a vieții/ în care ne împotmolim/ tocmai când vrem să curgem“. Firește, factorii unei atari crize fără capăt focalizează în existența auctorială care nu ezită a se pierde în salutara uitare: „Nu-mi amintesc mai nimic din viața mea// Zi de zi mi se cerne chipul prin sita oglinzii/ până nu mai rămâne nimic“. Fatala inconstanță clachează în finalul carnal: „Tot ce e Carne e Moarte/ În adâncul melcului fugim/ În adâncul rece și umed al melcului// Intrarea melcului în el însuși“. Instrumentul prin intermediul căruia e reconstituită peregrinarea prin vârste a poetului e fotografia, prezentă ca atare copios în paginile volumului. Artist plastic, acesta o accesează drept o memorie obiectivă, menită a reduce dubiile, a da laoparte fantasmele. Dar nu mai puțin pentru a certifica amintirea în condiția de artă a acesteia, când izbutește a atinge o asemenea performanță. Fotografia include gradații evocatoare ale spațiului și timpului, aidoma unui mirabil depozit de semnificații: „Fotografia ființei dispărute te atinge/ precum lumina întârziată a unei stele// Lumina devine pielea care acoperă Chipul// Când te lași fotografiat/ trebuie să știi că îți asumi o moarte// Moartea Morții prin banalizarea ei// În veacul ăsta obez de imagini/ vine apoi altcineva/ și triază morțile din sertar/ aruncând ceea ce crede el/ că nu e semnificativ/ … Și tot așa“. Virtuala condiție de ființă a fotografiei: „Fotografiile îmbătrânesc/ lumina le pălește/ umezeala le vlăguiește“. O mică expediție lăuntrică o întreprinde poetul-fotograf în câteva imagini avansând până la transcendente sugestii: „Umblu singur în apartamentul în care/ mama mea a dispărut de puțină vreme// La lumina lămpii privesc fotografiile/ coborând încet scara Timpului/ căutând adevărul Chipului“. De asemenea îl putem urmări preumblându-se prin urbea pe care o poetizează. Resignat consemnate, imaginile acesteia oferă impresia unor intermitente eliberări. Reducția fotografiei la efemerul clipei, disparentă odată cu aceasta: „O imagine cu margini albite de jur-împrejur/ ca și cum chiar în clipa asta/ începe să se voaleze/ ca și cum se voalează/ chiar clipa asta și nu mai este“. Apar și elementele unei cazuistici pe tema în cauză: „Orice imagine capturată în fotografie/ este o moarte de bună-voie/ cu zâmbetul pe buze// Păstrez această uimire de a mă vedea/ pe mine însumi în fotografii uitate/ ca și cum aș vedea un mort-viu (…) Degetul apasă pe trăgaci/ dar glonțul privirii nu nimerește ținta“. Nu cumva cultul fotografiei reprezintă în subsidiar o distanțare momentană a scriptorului de sine aidoma unui gaj al concentrării ce se cuvine a urma? Un repaos ce conține germenele cuvântului? Fără dar și poate, Emilian Iachimovski e un poet de înaltă clasă.