Întrebarea din titlu mi se pare mai îndreptățită decât oricând în momentul de față, când proiectul noii Legi a Învățământului reprezintă o mare provocare pentru societatea românească în ansamblul ei. Nu e cel dintâi articol pe această temă pe care îl public în Rl. Alături de atâtea alte intervenții ale unor profesori. Dezbaterile au început demult și numeroase voci, mai mult sau mai puțin autorizate, s-au făcut auzite. Chiar dacă perioada pentru dezbateri stabilită de minister s-a încheiat și atâta vreme cât Legea se mai află în stadiu de proiect, e bine să continuăm a ne spune cuvântul. Cu atât mai mult, cu cât intervențiile de până acum au semnalat numeroase vicii, mai mari sau mai mici, grave sau veniale, ale proiectului, dar, nu cred că greșesc, au scăpat deseori din vedere lucrul esențial, și anume acela că proiectul se bazează pe o concepție de reformă profund greșită, îndeosebi aceea privitoare la gimnaziu și la liceu. Și partea rezervată universității are belele ei, dar care nu afectează miezul sistemului, existând așadar unele soluții de moment. Le-a enumerat Cristian Preda într-o emisiune de pe B1. Am criticat concepția cu pricina într-o scrisoare deschisă de acum câtăva vreme adresată președintelui României. Îmi permit să reiau argumentele pe scurt, adăugând altele survenite pe parcurs.
E vorba de inversarea raportului dintotdeauna firesc între cele două laturi fundamentale ale procesului de învățământ: instruirea și educarea. Pedagogii din toate timpurile au considerat normală ideea că o educație corectă nu se poate realiza decât ca urmare a unei bogate instruiri. Cu alte cuvinte, a învăța constituie temelia lui a educa. Niciodată invers! Adică, vai, așa cum prevede proiectul Legii în discuție. Educarea fără învățare ține de o mentalitate care a condus în regimurile totalitare la spălarea creierelor. Scriitorul sovietic Chinkiz Aimatov a creat expresia mankurtizare, pornind de la pregătirea pentru război a unor tineri oșteni cărora autoritățile le vârau capul în niște bășici de bou care, uscându-se, provocau micșorarea creierului, consecința fiind că ei nu mai gândeau, nu mai acumulau cunoștințe și deveneau executori perfecți ai ordinelor.
O preocupare constantă a autorilor proiectului de reformă a fost, de pildă, aceea de a „descărca“ programa școlară. Aceea generală, ca și programa pentru Bac și alte examene. Am spus altădată că ghiozdanul trebuie ușurat, ca să nu facă elevul scolioză, nicidecum programa, care, din contra, trebuie încărcată la maximum posibil. În definitiv, școala ne asigură majoritatea cunoștințelor. De aceea e bine, cât suntem elevi, să profităm din plin de singura epocă din viața noastră în care învățatul reprezintă preocuparea principală. Așa-numita școală a vieții este o experiență personală, care nu ne îmbogățește cunoștințele, ci ne reglează comportamentul social, ne face mai înțelepți, poate, dar nu mai inteligenți, ne maturizează, ne permite adică să ne descurcăm mai bine în viață, dar nu face din noi oameni întregi. Doar școala are acest efect. Mai pot da și alte exemple. Altă idee nefericită este aceea de a propune teste-grilă la examenul de literatură sau de istorie. Lasă că metoda utilă la concursul de șofat nu-i îmboldește pe elevi să citească și, cu atât mai puțin, să înțeleagă ce citesc. Despre bucuria de a citi, ce să mai vorbim. Ca să nu mai reiau, fiindcă am tot scris, cea mai mare greșeală a proiectului, dacă tot ne referim la literatură, este aceea de a o trata ca pe unul din modurile de comunicare. Literatura nu îndeplinește niciunul din criteriile unei bune comunicări, nici comunicarea vreunul din criteriile literaturii adevărate. Am analizat într-un editorial recent manualul pentru clasa a V-a, în care efectele ideii cu pricina se văd cu ochiul liber și sunt catastrofale. Manualul conține chiar la început o eroare care anticipează proiectul, și anume aceea că, încă din primul an de gimnaziu, trebuie să le creem copiilor competențe, nu să le insuflăm cunoștințe. Și încă: a propune un pachet de șapte discipline la Bac nu cumva conduce spre o „democratizare“ a principalului exa men din școală? (În legătură cu necesitatea ca școala să fie bazată pe echitate și, totodată, pe excelență, am reprodus în Editorialul dintr-un număr anterior opinia lui Liviu Papadima, care mi se pare că ar merita predată pedagogilor de școală nouă.) Se pare că limba și literatura română au căpătat, în urma discuțiilor, statut independent, dar nu și matematica. Fărâmițarea, apoi, a anului școlar (cinci module în loc de două semestre și creșterea duratei vacanțelor) ignoră faptul că școala presupune continuitate. Nu degeaba se vorbește de învățământ continuu de la primară la liceu și de la facultate la masterat și doctorat. S-ar spune că proiectul urmărește eliminarea ideii cu pricina. Totul în proiect pare dirijat către reducerea bagajului de cunoștințe și a timpului necesar pentru acumularea lor. Cum să le pretinzi viitorilor cetățeni să se dovedească educați, când unii n-au nici măcar cei șapte ani de acasă (astăzi, doar cinci), în lipsa părinților plecați la cules căpșuni, darămite să fi învățat temeinic de la dascăli navetiști sau suplinitori, care au trecut examenul cu un cinci căpătat mai degrabă din necesități sociale decât pentru știința lor de carte?
În treacăt, vreau să atrag atenția asupra faptului că dezbaterile au prezentat uneori riscul de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. În marea lor majoritate, ele au scos la iveală, cu multă acuitate, neajunsuri de tot felul ale proiectului. E foarte bine că s-a întâmplat așa. Eu însumi am semnalat mai sus câteva dintre ele. Dar mai nimeni nu s-a legat de concepția greșită pe care se bazează proiectul. E adevărat că unele din aspectele semnalate au o anumită șansă de a fi corectate sau chiar eliminate, dar concepția pare de nemodificat din pricina numeroaselor consecințe de ordin practic, mai ales în condițiile în care autoritățile manifestă oarecare grabă în aplicarea Legii. Doar că soluționarea, fie și parțială a unor aspecte, nu este decât un paleativ. Criza se va acutiza. Mai trebuie spus ceva: insistarea pe unele aspecte a fost, în fond, o capcană, care a oferit autorilor proiectului un time out. Urmărind câteva emisiuni de televiziune în care tema a fost, ore și seri la rând, chestiunea plagiatului, nici măcar în principiu, dar mai cu seamă referitor la persoane (ministrul a demisionat din acest motiv), mi-a trecut prin cap ideea că e la mijloc și o mică diversiune, care să ne abată de la principala problemă a concepției pe care este construit proiectul. (N-aș vrea să fiu bănuit că nu mi se pare gravissimă pandemia de plagiate abătută peste universitatea românească.) Și nu o diversiune pe care s-o fi pus la cale cineva, mai curând, cum spuneam, o capcană pe care vorbitorii și-au întins-o singuri, fără să-și dea seama, atacând părți ale reformei, fără să meargă la miezul lucrurilor, pe care, poate, nici nu l-au sezisat.
Deși nu mai sunt optimistul de altădată, trag totuși o fărâmă de speranță că există o portiță întredeschisă spre bunul-simț pedagogic. Dacă nu, vă avertizez că, odată devenit lege, proiectul în forma lui actuală va provoca școlii românești o criză compa rabilă cu aceea de după reforma din 1948, printre „beneficiarii“ căreia mă număr. Întreaga mea viață profesională, am putut măsura distanța culturală enormă dintre generația de care aparțin și generațiile de care aparțineau profesorii mei, școliți, cei mai mulți, înainte de reforma comunistă. Noi ne-am școlit aproape singuri. Nu toți au avut norocul meu ca ambii părinți să fie profesori, deși mulți au apucat la catedră profesori școliți înainte de război, de la care aveau ce învăța, mai ales de la cei care nu țineau cont de programele și de manualele în vigoare. De la aceștia mi se trage cultul pentru școală ca instituție importantă a statului și pentru dascălii cărora le datorez mult-puțina mea știință de carte. În memoria lor, le spun următorul lucru tuturor celor care cred ca și mine că, dacă școală nu e, nimic nu e: în veșminte croite chipurile după moda nouă, reforma care ni se propune înseamnă dispariția ultimei redute, școala, între zidurile căreia omul învață să gândescă independent și să se bucure de condiția de ființă liberă și răspunză toare de actele lui.
P.S. Îl invit pe cititorul revistei noastre care este interesat de școala românească să citească rubrica Alexandrei Florina Mănescu intitulată Didactica din pagina 13 a numărului de față.