Poem
Glezna ta subțire
pe care odihneau
gânduri lascive…
Poem
Până la urmă,
nici nu mori,
doar te dezbraci
de trup.
– O, ce lejer
plutește sufletul
printre muritori. –
Pe furiș
Un cântec,
oricare,
indiferent cum sună,
tot acolo te duce.
Să pășim încet, încet,
mult mai încet decât
perfida moarte.
Ca și cum am călca pe
lumina care ne părăsește.
Nesiguranță
De-aia mă tem,
Doamne, că tu mă înalți
în vis și mă cobori
în realitate.
De ce nu mă
lași stăpân pe visele
mele și pe cine pui
să mi le fure?
Mai bine înalță-mă
până la ele,
poate ating cerul
și dau și de tine.
Aiurări
Această stare
ambiguă a versului –
urât și adorat
Și nufăru-n
mocirlă, surâzând…
Nu ar putea
Agonizând…
privind curcubeul,
pietrele pe care calc,
puse de alții.
Zbuciumul tunetului,
cerul ce nu-l
mai încape.
Dar cine mă va învăța
să pășesc pe
ultimul drum?…
O floare nu
ar putea
să aibă niciodată
această îndrăzneală.