În octombrie, acum patru ani, se stingea din viață Paul Cornea. Îl avusesem profesor în 1958, când eram student la Filologia bucureșteană, în anul al doilea, la sfârșitul căruia am fost exmatriculat. Despre cărțile istoricului literar, am scris în câteva rânduri, ultima dată în Istoria critică. Despre omul și profesorul Paul Cornea, am scris mai rar, din motive lesne de înțeles câtă vreme se afla printre noi, deși, nu-mi amintesc exact din ce moment, ne-am apropiat și m-am bucurat de priete nia lui. În orice caz, apropierea dintre noi s-a dato rat faptului că fiind, vreme de șase decenii, colegi de Catedră la Facultate, ne-am întâlnit deseori, am stat de vorbă, ne-am comunicat unul altuia, nu doar ideile, dar și păsurile, pe scurt, am constatat că avem o concepție comună în multe privințe și nu doar legată de literatură. I-am cunoscut casa (în fapt, trei), familia și pe unii din prieteni. Dintre profesorii noștri de la facultate, Paul Cornea a fost cel mai doritor să întrețină o relație cu studenții lui și după absolvire. An de an, de ziua lui de naștere, ne invita, nu pe unul sau doi, ci nenumărați, la el acasă, la un pahar de vorbă, cum se spune, ocazie în care vorbele, nu paharul, erau cele care contau. Întâlniri de neui tat: sunt sigur că și ceilalți foști studenți, unii, colegi cu mine, alții, foști studenți ai mei, și le amintesc cu aceeași plăcere intelectuală.
Omul avea o afabilitate plină de farmec, pe care francezii o numesc aménité, calitate care stă la temelia unor legături absolut firești între oameni, neconstrânse de rigori sociale, cum ar fi vârsta sau ierarhia; era, totodată, deschis dialogului, gata să asculte părerile altora, cărora le acorda respect indiferent de valoarea lor; și, nu mai e nevoie să spun, era inteligent, cultivat, interesat de tot ce se întâmplă în lumea largă, iar, după 1989, chiar și de politică. În ciuda faptului că fusese în tinerețe atras de comunism, iar în primul deceniu și jumătate ale regimului trecut, ocupase funcții importante în Stat, era un spirit liberal, tolerant, lipsit de apetit ideologic. Deși cu această constatare calc pe domeniul dască lului și al istoricului literar, nu pot să nu spun alte câteva lucruri despre om. Când, spre sfârșitul lui, comunis mul își arăta din plin fața inumană (pe aceea umană n-o vedea nici chiar cel care o pro clamase!), Paul Cornea, ca și alții din generația lui, Paul Georgescu, Ov.S. Crohmălniceanu, și-a regăsit în critică, aș zice, spiritul liberal și democratic, acela care ținea cu adevărat de natura lui intelectuală. Într-un rând, când nu i-am putut onora invitația la ziua lui, fiind absent din țară, ne-am întâlnit acasă la el, după două săptămâni, noi doi și soția lui Irina (deja foarte bolnavă, dar care a făcut efortul să fie, ca de fiecare dată, prezentă la discuțiile noastre). Îi apăruse în urmă cu ceva vreme cartea de Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache. O citisem și mi se păruse că, deși conținea una din cele mai sincere mărturisiri din memorialistica scriitorilor din generația care o preceda pe a noastră, mai rămâneau lucruri nespuse. Așa că l-am rugat să vină cu unele completări. Nici el, nici eu nu ne aminteam în clipa aceea foarte exact ce spusese în carte și ce nu spusese. N-am stat să verificăm. Nu stau nici eu acum spre mijlocul anilor 1940. Mi-a vorbit pe larg, de exemplu, acompaniat de Irina, despre cum au aderat amândoi la comunism. Se cunoșteau de puțină vreme, Irina, membră a unei organizații sioniste, fiind aceea care i-a sugerat să vină alături de ea. Au început prin a lipi manifeste, afișe sau ce-or fi fost, noaptea, ferindu-se de patrule. Era război și riscurile erau mari. Din când în când, ca să nu dea de bănuit, se îmbrățișau și se sărutau ca o pereche de îndrăgostiți. Cu câteva îmbrățișări și săruturi, așa zicând, obligate de clandestinitate a început viața lor comună, care a durat până la moartea lor. Am simțit, în neașteptata destăinuire, oarecare emoție. Mi s-a părut firească. Irina a spus cu o voce mică: „Ei, ce tineri și frumoși eram!“ O a doua destăinuire s-a referit la un moment ulterior, după 23 august 1944, când Paul, Irina, dr. Brătescu și alți câțiva reprezentanți ai PCR le-au întâmpinat pe Ana Pauker și pe fiica ei pe aeroport, la sosirea de la Moscova. Nici nu s-a deschis bine ușa avionului și Ana Pauker a azvârlit un pumn de bancnote pe scara de coborîre și a strigat ceva inaudibil. Gestul și strigătul denotau furie. Au înțeles destul de greu despre ce e vorba: sovieticii tipăriseră deja bani pentru Republica Socialistă Sovietică Românească, însă Regele Mihai le stricase socotelile, înlăturându-l pe Antonescu, așa că lui Bodnăraș, însărcinat cu lovitura de stat, și puținilor lui tovarăși nu le mai rămăsese altceva de făcut decât să-l închidă pe Mareșal într-o casă conspirativă din cartierul bucureștean Vatra Lumi noasă (unica de care dispunea PCR) și să-l predea pe urmă sovieticilor. Trec peste amănuntul că dr. Brătescu s-a căsătorit ulterior cu fiica Anei Pauker și pe care Paul Cornea a învățat-o românește. (Am cunoscut-o eu însumi în casa lui Paul Cornea, prin anii 1980: femeie frumoasă, cu ținută, profesoară atunci la pensie.) Am relatat toate acestea dintr-un motiv anume: în mărturisirea lui Paul și a Irinei, mult mai „delicată“ decât cealaltă, am remarcat aceeași umbră de nostalgie. Era vorba de o epocă pe care nu știu dacă o regretau, dar de care își aminteau cu emoție. Psihologii numesc asta solidaritate cu propriul trecut. Am constat-o și la alții care fuseseră legați în tinerețe de comunism și care, în ciuda faptului că ororile regimului îi obligaseră să se despartă, la un moment dat, moral și intelectual de credința lor dintâi, au păstrat această nostalgie după vremea tinereții. Ce stupid e să credem că ne despăr țim de trecut râzând!
Ca foarte tânăr student, aveam doar 19 ani când mi-a fost profesor, mi-am dat ușor seama de faptul că Paul Cornea acorda studenților lui deplină libertate de a-și exprima opiniile. Și nu numai că nu încerca să-i convingă de dreptatea lui, în cazul în care nu era de acord cu ei, dar nici nu se supăra dacă era contrazis. Am putut verifica eu însumi acest lucru. Paul Cornea a analizat, la un seminar, împreună cu noi, Pastelurile lui Alecsandri, pe care le-a definit, conform numelui speciei cu pricina, drept poezie a naturii. Nu știam atunci că toată critica dinainte le considera astfel. Nici că, bineînțeles, două decenii mai târziu, Edgar Papu va fi convins de „impresionis mul“ Pastelurilor. Știu, în schimb, că eu vedeam lucrurile altfel, și anume că anotimpurile sunt zugrăvite în manieră clasică de poet, care n-are un contact direct cu viscolul sau cu aerul primăvăratic, nici cu semănătorii sau culegătorii, ci stă confortabil în jilțul lui din fața căminului, cu un pled pe picioare și cu cățelușul în poală, imaginându-și natura sub forma unui tablou clasic, ordonată pe anotimpuri. L-am întrebat pe Paul Cornea, de ce ar fi pus Alecsandri în fruntea Pastelurilor poezia Serile de la Mircești, care nu e un pastel, dar în care e descrisă în amănunt scena de interior la care m-am referit. Paul Cornea mi-a acceptat ideea cu politețea lui obișnuită, fără să renunțe la a lui, dovadă că, publicând la jumătatea anilor 1960 o ediție a Pastelurilor, continua să o susțină în prefață. Eram deja prieteni când, în Istoria critică, i-am consacrat un capitol nu tocmai favorabil, ba chiar în mare parte negativ. Ceea ce îi reproșam erau sechelele de sociologism vulgar din marele lui studiu despre romantism și dintr-un studiu mai vechi despre Maiorescu, la care nu părea a fi renunțat nici când criticul junimist își recăpătase statura, deși nu încă și statuia, meritată. A continuat să-mi arate aceeași simpatie. Mi s-a întâmplat rareori să nu-l supăr pe un scriitor despre care n-am avut o părere tocmai bună. Toleranța lui Paul Cornea m-a învățat să nu-i iau în nume de rău unui comentator rezervele, oricât de neîntemeiate le-aș găsi, față de cărțile mele, mai ales dacă îl consider un critic onest.
Acum patru ani, cam pe vremea când scriu aceste rânduri, într-o vineri, Paul mi-a dat un telefon ca să-mi spună că fusese impresionat de necrologul pe care tocmai îl publicasem în RL la moartea lui D. Micu, și el fost profesor al meu, care îmi condusese teza de licență și în colaborare cu care publicasem Literatura română de azi, prima mea carte. Necrologul se încheia cu exprimarea regretului că, de o bună bucată de vreme, nu-mi mai făcusem timp să mă văd cu el ca odinioară și, iată, acum nu mai aveam cum s-o fac. Hai să ne vedem cât mai avem timp, mi-a spus Paul la telefon, cu o voce pe care n-am s-o uit niciodată. Am stabilit să ne vedem la el miercurea următoare. Marți mi-a telefonat din nou, ca să-mi spună că e la spital: căzuse și își rupsese mâna. La o săptămână după prima convorbire, m-a sunat Andrei Cornea și mi-a spus că Paul căzuse din nou și nu-și mai revenise din șoc. Nu-și recunoștea propriul fiu. Starea i s-a ameliorat după câteva zile, așa că l-am vizitat la spital. Părea destul de bine. Am stat de vorbă. N-am pomenit nici eu, nici el de cum ne propusesem să ne întâlnim. L-a vizitat și E. Negrici, dar, sper să greșesc, niciunul din nenumărații foști studenți ai noștri care îl onorau cu ocazia aniversărilor. A doua vizită n-a mai avut loc. A murit imediat după aceea.