În acest moment, în care sîntem bîntuiți de boală, de război, de terorism, de depresie, de derizoriu, de mediocritate, de violență, de alienări de tot felul, mi se pare că apelul la poveste ca formă fundamentală de comunicare este, într-un fel, șansa noastră de a trăi. De a înlocui, pe unde se poate și atît cît se poate, fragmente din realitate cu pasaje ficționale. Teatrul este o artă care se construiește, profund, pe comunicare, pe dialog, în jurul unei povești. Nu are frontiere. Decît estetice, valorice.
În anii comunismului(1948-1989), teatrul românesc a existat ca un fenomen în sine. Nerecunoscut ca atare, dar de temut prin forța și libertatea unor creatori. Chiar și dincolo de cenzură. Un fenomen nu în accepțiunea de astăzi a termenului, dar, da, unul care a ținut în viață mintea și spiritul. Identitatea ființei. Poate și curajul, atîta cît știm că a fost. Teatrul a însemnat, în tot acest timp, o luptă permanentă pentru confirmarea profesionalismului și o rezistență față de presiunile ideologice ale oficialității, față de cenzură, față de asaltul mediocrității, altfel decît tipurile de agresiune de astăzi. În epoca cea mai dificilă, după 1948, teatrul adevărat a continuat să se exprime grație unei generații de actori care se formaseră înainte de război, într-o societate deschisă, liberă. La primele semne ale dezghețului ideologic, manifestate în întreg lagărul comunist ca urmare a Raportului lui Hrusciov la Congresul XX al PCUS, cei dintîi care au ieșit la rampă au fost, în România, regizorii. A existat, în anii 1960 și 1970, o mișcare teatrală susținută de mari regizori, care au fost în același timp și formatorii unei noi mentalități artistice: Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, David Esrig. Spectacolele puse în scenă de ei – Troilus și Cresida, Nepotul lui Rameau ale lui Esrig, Regele Lear al lui Penciulescu, Revizorul al lui Lucian Pintilie, Opera de trei parale și Elisabeta I ale lui Liviu Ciulei, – au fost manifeste. Estetice și morale. Receptate ca atare de unii specialiști, dar mai ales de public. Puterea ideologică a simțit puterea artei. Cazul Revizorul, unic, a anunțat instalarea războiului dur și mutilant. Cenzura a fost doar unul dintre instrumente. Al naibii de dureros. Mulți dintre acești regizori-profesori s-au exilat. Liviu Ciulei a lucrat mult în Germania, în America, în Australia, Radu Penciulescu a condus, la Malmö, în Suedia, una dintre cele mai prestigioase școli de teatru, a ținut work-shop-uri și seminarii în Europa și America, Lucian Pintilie a făcut teatru și operă la Paris, și nu doar, iar, mai tîrziu, după 1990, film în România și Franța, renunțînd complet să mai pună în scenă, Vlad Mugur a montat în Germania, ca și David Esrig care a deschis și conduce o școală de teatru la Burghausen, cu rezultate remarcabile. Pe urmele lor au plecat regizori și scenografi mai tineri, extraordinar de valoroși, ca Andrei Șerban sau ca Miruna și Radu Boruzescu, de exemplu. Absolut toți și-au confirmat valoarea în lume, fiind considerați vîrfuri ale teatrului mondial, creatori de tendințe, de școli. Iulian Vișa mi-a vorbit mult despre teatrul său, despre Danemarca, unde nu a găsit nimic putred, de unde s-a încărcat de idei și speranța că va reveni aici, că să facă lucruri nobile. După explozia din anii 1960 și 1970, regimul comunist a revenit la ostilitatea lui viscerală față de artă. Oamenii de teatru au căutat moduri de supraviețuire în spectacole care înșelau vigilența cenzurii. Dar nu doar atît. Au creat spectacole mari, puternice, moderne, exemplare. Cătălina Buzoinau, Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Lucian Giurchescu, pînă a plecat și el în exil, Alexa Visarion, Ion Cojar, Sanda Manu, Gelu Colceag, Tompa Miklos… Un fenomen unic și irepetabil rămâne Aureliu Manea. Unii dintre ei au continuat să țină, demn, și școala de teatru de aici. Cînd regimul comunist s-a prăbușit, o stare de euforie creatoare a cuprins toate formele de manifestare în libertate.
De atunci, anii au trecut, lăsînd în urma lor iluzii, vise, împliniri, maturizări, dezamăgiri, forme miraculoase de adîncire în ficțiune, în fabulos, în dedublări, în a exista puternic, altfel, aliniat, demn… Lucrurile s-au așezat, uneori, alteori, au ieșit din matcă. O generație de regizori cu profiluri foarte interesante și foarte diferite a dominat, și continuă să o facă, teatrul românesc. Tinerețea lor s-a transformat, tot cu trecerea timpului, în maturitate creatoare. Au montat spectacole de mare forță, cu o investigație desăvîrșită pe texte de Shakespeare, Cehov, pe textele Greciei antice sau pe cele ale dramaturgiei contemporane. Au participat la cele mai mari festivaluri de teatru din lume, spărgînd astfel orice tip de obstacol. Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Mihai Măniuțiu, Tompa Gabor, Victor Ioan Frunză, Dragoș Galgoțiu. Elementele de tranziție, dacă le putem numi așa, au fost revenirile lui Andrei Șerban și fenomenul numit Trilogia antică, spectacolele lui Vlad Mugur și ale Cătălinei Buzoianu, realizate în colaborare cu unul dintre cei mai extraordinari scenografi, poate cel mai mare creator de costume, Lia Manțoc. Mincinosul, Slugă la doi stăpîni, Livada de vișini, Hamlet ale lui Vlad Mugur, Pescărușul, Pelicanul, Fuga Cătălinei Buzoianu rămîn repere solide, imagini esențiale la care trebuie să apelăm.
Silviu Purcărete, de pildă, poate numele cel mai sonor, cu aură specială, a traversat o etapă creatoare de o mare intensitate, și-a definit un stil inconfundabil, aventura lui teatrală fiind purtată în lumea vechilor greci, în piesele cu teme universale ale unei umanități pe care a încercat să o recupereze pe calea spectacolului pregnant vizual. Pînă astăzi. Silviu Purcărete este un Artist de geniu în ale cărui căutări mi-am recuperat eu-l și aura lui. Actualizarea nu a fost o forțare, a venit de la sine pentru că temele sînt în mijlocul vieții noastre de zi cu zi: rasismul, violența, prejudecățile, cutumele, problemele sexuale, imigrația, emigranții. Corul antic este un protagonist care naște, la vedere, să spunem, „soliștii“. Phaedra, Titus Andronicus, Danaidele, Orestia sînt cîteva din exemplele revelatoare. Din 1996 și pînă anul trecut, Purcărete a fost invitat să conducă Centrul Cultural de la Limoges. Tot acolo a înființat și o școală de teatru, extrem de bine cotată în sistemul francez. Acolo l-am cunoscut pe Nekrossius și laboratorul creației lui. Spectacole de operă montate în Europa fac cunoscute alte valențe nobile ale harului său, dar și ale culturii sale complexe. Orice revenire a lui Silviu Purcărete aici este, pentru teatrul românesc, o treaptă pe „Scara lui Iacob“. Despre periplul lui european este mult de discutat. Ca și despre însoțirea cu Ilie Gheorghe. Mulți ani, regizorii despre care aminteam mai sus au părăsit, treptat-treptat, centrul, adică teatrele bucureștene, și s-au îndreptat către spații mai puțin contaminate de clișee, de lene, de manierisme. Piatra-Neamț, Sibiu, Craiova, Brașov, Iași, Tîrgoviște, Oradea, Sf.Gheorghe, Turda, orașe de provincie, cu un public pregătit pentru receptarea teatrală, sînt locuri unde Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Alexander Hausvater au căutat și au găsit prospețimea mijloacelor actoricești, dorința de nou, de alungare a șabloanelor. Sosirea unui regizor important este un soi de revitalizare, de provocare, de căutare în sine, în ceea ce este stătut și adormit, este, pentru artiștii tineri, o școală de teatru în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Chiar dacă exagerez puțin de dragul demonstrației, chiar dacă elita teatrală și culturală există în capitală, aici se simte din ce în ce mai tare presiunea și agresiunea politicului, gustul compromisului, risipirea energiilor creatoare și în alte direcții, cu miză mică, dar extenuante. Dincolo de ipostaze ale paradoxului care bîntuie, într-un fel, teatrul românesc, rămîne o zonă a consistenței autentice, a formelor puternice, a unei imaginații debordante, a unei seriozități și sensibilități, o zonă în care se naște sublimul, momentul de grație. Atît în București, cît și în provincie. De ceva ani, Radu Afrim a devenit un artist care mișcă poveștile sale și ale teatrului în confesiuni majore, într-un exercițiu continuu de a descoperi texte proaspete, actori, scenografi, fiind, astăzi, rebelul matur. Regizori care au lărgit aria explorărilor, în foarte diferite direcții, creează dinamica: Cristi Juncu, Vlad Massaci, Geanina Cărbunariu, Claudiu Goga, Felix Alexa, Eugen Jebeleanu, Leta Popescu, Catinca Drăgănescu, Cristian Theodor Popescu, Răzvan Mazilu, Radu Nica, Carmen Lidia Vidu, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Alexandru Mîzgăreanu, Bobi Pricopi, Alexandra Badea, Vlad Cristache, Nona Ciobanu, Sînziana Stoican. Fie că se cheamă spectacol, fie că este un decor, un costum, o interpretare, un detaliu, o privire, o lumină de o anumită vibrație care să-ți populeze memoria afectivă, să te desprindă de diurn și să te așeze lin, în nocturnul magic al acestei arte. Teatrul s-a născut în cetate ca o formă de dialog, de comunicare. În același timp, teatrul este prelungirea firească, oglinda societății în care există, care o produce. Este una din formele după care se poate cunoaște o societate, la un moment dat. Spiritul întîlnirii între artiști, coagularea unei echipe, credința, aproape fanatică, într-o idee riscă, uneori, pe această lume, să se transforme în excepții. Iar teatrul este o excepție miraculoasă de la jocuri secunde, de la rutină, de la realitatea crudă, nesemnificativă. El continuă, atunci cînd putem „pipăi“ miracolul, să ne sucească mințile, să ne încînte privirea și să ne gîdile auzul cu cele mai frumoase povești despre oameni. De aici, de aiurea, de pretutindeni. Iar privilegiul meu absolut este să nu obosesc să caut farmecul acesta. Și să înțeleg că a fost forma mea de a trăi într-o armonie, ciudată, poate, dar armonie cu mine însămi. Teatrul este, pentru mine, povestea poveștilor.