Céline, sezonul doi
Sub acest titlu, „L’Obs“ din 6-12 octombrie publică un articol despre apariția unui al doilea roman inedit al lui Louis-Ferdinand Céline, în continuarea celui intitulat Război, despre care am scris și noi cu câteva luni în urmă, și anume Londra (Gallimard, 2022). Totodată, vede lumina tiparului cartea lui Jean-Pierre Thibaudat, Louis-Ferdinand Céline, tezaurul regăsit (Allia, 2022), în care cel care a dezvăluit existența celor două romane și le-a pregătit pentru tipar relatează istoria pierderii și regăsirii lor. O a treia apariție legată de același subiect este o carte, simplu intitulată Céline (Robert Laffont, 2022), a lui François Gibault, principalul contestatar al versiunii lui Thibaudat. Mai întâi, despre Londra: un volum masiv de peste 500 de pagini, în care protagonistul (în fond, Céline, însuși) povestește, în stilul baroc binecunoscut, cum a părăsit spitalul militar din Franța și a ajuns în capitala Angliei, împreună cu Angèle, prostituata pe care o întâlnise în spital. La Londra, unde petrece doi ani, în mediile cele mai dubioase, întovărășindu-se cu tot soiul de indivizi, pești, pungași, polițiști corupți, cocainomani, cerșetori și, par dessu le marché, un motan botezat Mioup. Textul ar fi fost redactat într-o primă formă în jurul anului 1934. Céline însuși se referă douăzeci de ani mai târziu la sejurul lui londonez, dar, după părerea altor cercetători, între care Thibault, textul descoperit de Thibaudat n-ar fi acela scris de autor, ci o versiune de lucru. Ce spune Thibaudat despre descoperire: o fiică a celebrului Yvon Morandat, erou al Rezistenței, ar fi găsit manuscrisele romanelor în pivnița casei tatălui ei și i le-ar fi încredințat lui Thibaudat „între 1982 și 1996“, îngrămădite în „doi saci enormi“, asigurându-se totodată că acesta din urmă va aștepta să moară soția scriitorului și abia apoi le va transmite moștenitorilor. Thibaudat a păstrat secretul până anul acesta. Lucette Céline a decedat în 2019, la vârsta de 107 ani. Numele donatorului figurase în misterioasa afacere, Céline însuși îl menționase o dată, dar fusese exclus de pe listă, deși locuise în aceeași casă cu romancierul la un moment dat, fiindcă era greu de închipuit că un gaulist pur sânge ar fi putut păstra vreme de decenii manuscrise ale autorului Bagatelelor pentru un masacru. Este, de altfel, principala obiecție făcută de Gibault. Orice ar fi, Război și Londra au fost repede consacrate de critica franceză drept capodopere și au avut parte de o primire excepțională a publicului. Război a cunoscut un tiraj de 170.000 de exemplare în primele trei luni de la apariție, iar Londra a fost tras de la început într-un tiraj de 80.000 de exemplare. (Cronicar)
Ochii lui Putin
În vremuri mai bune, scriitorii se ocupau de ochii lui Dante, iar artiștii, de cei ai Monei Lisa, de felul cum se vede prin ochii acestora lumea din afara sau dinlăuntrul lor. Fiindcă nu erau niște ochi ca toți ochii, ci mai curând unii care seamănă cu cei ai locuitorilor din Laputa lui Gulliver, unul întors spre interior, altul, îndreptat spre zenit. Ilustram paginile revistei noastre cu imagini ale poeților sau cu opere de artă, iar pe copertă puneam chipuri ale unor mari personalități despre care era vorba în paginile numărului. Cei din generațiile vechi își amintesc că, în Epoca de Aur, portretul lui Ceaușescu era prezent mai în fiecare număr pe coperta revistelor de cultură. În două rânduri, redactor-șef adjunct fiind la Rl, am profitat de lipsa directorului G. Ivașcu, aflat, dacă bine mi-aduc aminte, în străinătate, ca să punem pe pagina de copertă portretul Luciei Sturza-Bulandra și, respectiv, al lui Iorgu Iordan, și nu oricum, ci pe trei sferturi de pagină, de sus până jos. Răspunderea ne-am asumat-o noi, cei din conducere. A fost modul nostru de a-i omagia pe cei doi mari dispăruți. Nu ne-a certat nimeni. Nici directorul revistei, de care ne era cu adevărat teamă, nici Cenzura, pe care eram bucuroși s-o „fentăm“ din când în când. Astăzi nu mai dăm socoteală nimănui chiar și când, după cum am constatat cu surprindere noi înșine, cel mai des întâlnit portret din revista noastră este portretul lui Putin. Nu putem da vina pe excepționala graficiană care este Mihaela Șchiopu și care nu face altceva decât să țină seama de subiectele articolelor, nici pe colaboratorii noștri, care scriu despre războiul lui Putin din solidaritate cu ucrainenii și revoltați de crimele comise de ruși, ci, eventual, pe un soi de fatalitate politică: dictatorul de la Kremlin a devenit din 24 februarie încoace inamicul public numărul unu al întregii lumi, inclusiv al Rusiei.
Așa se face că, număr de număr, ne uităm în ochii lui Putin. Neavând niciun fizionomist în redacție, ne dăm silința să citim noi înșine ce scrie în ei. Nu ducem lipsă de informații în această privință. Ochii lui Putin sunt pe toate canalele de televiziune sau în filmele documentare prezentate. Nu mai vorbim de internet.
Așa nepricepuți cum suntem, am putut citi totuși anumite lucruri în ochii lui Putin. Am remarcat, de pildă, că până și atunci când râde, mai deloc în ultimul timp, ochii îi rămân impenetrabili. Doar ușoara modificare a gurii arată că e și el vesel uneori, ca tot omul (!). Ultima oară când a râs oarecum a fost la prima întâlnire cu Trump, cu ani în urmă, când președintele american abia ales a declarat ziariștilor că nu-i crede pe cei de la CIA care susțin că rușii s-ar fi amestecat în campania electorală din SUA și că el îi face credit lui Putin, care a negat categoric acest lucru. Nici măcar atunci n-am remarcat semnele unui râs adevărat în ochii dictatorului. Doar încrețirea obrazului și ridicarea colțurilor gurii dădeau de înțeles că remarca omologului său (omolog și în alte privințe!) l-a binedispus.
Unii comentatori pretind că în ochii lui Putin se citește de obicei tristețe. Noi am observat o privire concentrată și fixă a cuiva care se teme să nu-și trădeze sentimentele, oricare ar fi ele. O privire în același timp bănuitoare. Suspiciunea este, de altfel, boala cronică a dictatorilor. Un dictator credul e un om mort. Ochii lui Putin par să-l cântărească pe interlocutor. Putem crede că Putin posedă un cântar ocular foarte bun, de vreme ce, în urma unor confruntări, lucrurile se fac, în cele mai multe cazuri, după voia lui.
Odată cu „operațiunea militară specială“ din Ucraina, ochii lui Putin n-au mai prea avut motiv să râdă, nici măcar să schițeze, cum se spune, un zâmbet. După părerea noastră, asta arată două lucruri: la început, că Putin a luat foarte în serios războiul și că n-avea de gând să umble cu jumătăți de măsură, convins fiind că va șterge de pe hartă statul ucrainean în cel mult trei zile, ceea ce ar fi însemnat un pas mare pe calea spre Marea Rusie; treptat, când ne-a fost tuturor evident că operațiunea n-a reușit să fie un Blitzkrieg, ochii lui Putin și-au schimbat culoarea politică. O schimbare care, cred, spune că Putin însuși și-a dat seama că socotelile nu i-au ieșit după cum dorea. Nu știu dacă rușii au proverbul nostru cu socoteala din târg care nu se potrivește cu cea de acasă. Dar e la locul ei în acest caz. Ochii lui Putin au început să indice nesiguranța. Nu se mai concentrează ca înainte. Mai și clipesc uneori. Și exprimă tot mai des neîncredere în interlocutor. Chiar dacă acesta nu mai este Macron sau alt lider occidental, ci unul dintr-ai lui, Lavrov, Patușev, Șoigu, Peșcov și alții din primul cerc de apropiați. Mi se pare neîndoielnic că Putin și-a dat seama la un moment dat că e mințit de toți ai lui și că nereușitele de pe front se datorează unei armate improvizate și prost conduse. A crezut că „mobilizarea parțială“ va fi salvatoare. A descoperit, în cele din urmă, că noii recruți sunt și mai prost pregătiți, echipați și înarmați decât cei de la începutul operațiunii speciale. Mai ales că nu cred că el a ținut neapărat să trimită pe front bolnavi sau scutiți de drept. Cineva i-a ascuns adevărul. Nici că și-a obligat generalii, așa, fără niciun motiv, să meargă în linia întâi. Este și motivul pentru care a început caruselul înlocuirii lor sau al disparițiilor subite de personalități militare și civile. Unii morți, alții fugari.
Un moment semnificativ s-a petrecut cu trei zile înainte de declanșarea operațiunii militare speciale, când Putin a convocat Consiliul Național de Securitate și i-a instalat pe membrii lui în semicerc la zece metri distanță de el. Am fost foarte atenți, de câte ori am văzut scena, la ochii lui: erau plini de dispreț. Nu ne-am amintit ca dictatorul să-și mai fi privit vreodată supușii cu un asemenea dispreț. În definitiv, ce l-o fi apucat? Doar fuseseră de acord cu el întotdeauna, în tot și în toate. Ce să-l fi deranjat într-o unanimitate care a fost în toate regimurile comuniste forma superioară de democrație populară? Ochii participanților erau, fără excepție, întunecați, cu pleoapele plecate pe jumătate, îngroziți. Putin le adresase o întrebare cât se poate de directă: sunteți de acord cu operațiunea militară specială? Pe Patușev l-a și repezit: nu te mai bâlbâi, spune da sau nu! Bietul om nu se bâlbâia fiindcă nu știa răspunsul corect, ci de frică, una viscerală, de care Putin nu putea să nu fie conștient.
Ne-am mai pus o întrebare: de ce să-i disprețuiești pe niște oameni cărora le-ai băgat tu însuți frica în oase? Un răspuns ar fi: pentru că lui, liderul omnipotent, cei slabi de înger, manipulabili, marionetele îi fac scârbă. Ce dacă i-a ales cu mâna lui și tocmai pentru că sunt așa cum sunt, ca să nu-i facă probleme? Ceea ce nu înțeleg până la capăt este cum poate un dictator să se înconjoare, fără să-l oblige nimeni, de asemenea oameni și să creadă că îi vor câștiga războaiele. Ca să nu mai spunem că e o uriașă ingenuitate să-și închipuie că o clasă politică de un astfel de calibru i-ar fi de folos în realizarea celui mai scump vis al său, și anume Marea Rusie. Problema e că dictatorul nu poate recunoaște asta și ar face orice ca să treacă răspunderea eșecului pe seama executanților umili ai ordinelor lui. Patruzeci de ani de comunism ne-au învățat că dictatorul însuși este, de fapt, cel care pune minciuna la cale, subalternii lui fiind simpli executanți. Așa că n-are cum să nu știe că „cifrele sunt umflate“, doar el le-a pus executanților pompa în mână.
Nu ne facem iluzia că ochii lui Putin ne-au spus totul. Așa că nici nu pretindem să avem răspuns la toate întrebările. (N.M.)