Vlad Alui Gheorghe a debutat, cu aproape un deceniu în urmă, cu un volum de poezie, bine primit de critica literară. După un al doilea, mai puțin reușit, a înțeles – semn de inteligență auctorială – că scrisul este un meșteșug care trebuie „furat“ de la maeștri, a renunțat la pseudonim și s-a dedicat traducerilor, editării lucrării de licență inedite a lui Aurel Dumitrașcu și studiului aprofundat al literaturii.
Cartea recent apărută, Aurel Dumitrașcu. Studiu monografic, pornește de la teza sa de doctorat, susținută la Universitatea din Iași, sub conducerea profesorului Antonio Patraș, și reprezintă un prim rezultat notabil al acestei aprofundări a studiilor literare.
Studiul se deosebește în mare măsură de multitudinea de teze de doctorat care ne-a invadat în ultimii ani, prin cel puțin două calități: limpezimea și accentul pus pe elementul documentar. Ambele sunt cu atât mai prețioase, cu cât Aurel Dumitrașcu nu este un autor comod: și-a încheiat existența pământeană mult prea repede, la numai câteva luni după prăbușirea regimului comunist, din cauza căruia o mare parte din opera sa rămăsese inedită. Exemplar restituită de către Adrian Alui Gheorghe – prietenul și editorul postum al poetului –, această operă se cerea inventariată, cartografiată și supusă unei prime judecăți de valoare, care să țină seama de întreg.
Exact asta a făcut Vlad Alui Gheorghe în Aurel Dumitrașcu. Studiu monografic, cu o siguranță în care se simte și influența benefică a lucidității conducătorului de doctorat, criticul Antonio Patraș, dar și propria sa maturitate exegetică. Cercetarea pune accentul pe reconstituirea traseului afirmării lui Dumitrașcu în cadrul generației optzeci, pornind de la evidența că avem de-a face cu un scriitor, cum spune autorul, „cu destin postum“. Un scriitor care, înainte de prematura sa dispariție, a fost cunoscut aproape în exclusivitate ca poet: puțini dintre destinatarii numeroaselor sale epistole bănuiau că se află în corespondență cu unul dintre cei mai fecunzi autori de scrisori din literatura postbelică, după cum și mai puțini știau că ține un extraordinar jurnal sau că scrie proză și face traduceri. Cu alte cuvinte, că este, cel puțin în intenție, un autor total, care reface pe cont propriu, în condițiile atât de particularei sale existențe, întreaga experiență a literaturii.
Monografia, spuneam, are meritul că pune ordine într-o operă care a văzut lumina tiparului în condiții neprielnice. Poezia antumă a apărut greu, în imposibilii ani 1980, volumele lui Aurel Dumitrașcu fiind – o știam deja din jurnalul și corespondența sa – îndelung amânate și substanțial cenzurate. Postumele au apărut într-un context literar fracturat, „prezenteist“, fiind receptate mai degrabă fragmentar.
Această „ordine“ este construită de tânărul exeget pe trei planuri: biografic, al contextului literar din anii debutului și al operei propriu-zise. Studiul său începe (după capitolul liminar dedicat schițării profilului literar aparte al lui Dumitrașcu), cu câteva reconstituiri ale mediului literar oficial și informal din anii 1980, ale atmosferei din presa literară în care a debutat poetul, precum și ale biografiei acestuia. Cea din urmă este importantă, deoarece Aurel Dumitrașcu a fost un scriitor atipic în cadrul optzecismului, locuind la țară, la Borca, și frecventând arareori cenaclurile și mediile bucureștene în care avea loc ecloziunea generației sale. Studiul lui Vlad Alui Gheorghe urcă încet și sigur, pe firul biografiei, către un prim climax: cel în care sunt descrise circumstanțele care au alimentat, în personalitatea lui Dumitrașcu, o reală conștiință morală, aparte și ea, într-o generație mai degrabă amorală, pregătită pentru supraviețuire.
Reconstituirea acestui biografem esențial era strict necesară, înainte de a trece la cartografierea poeziei lui Aurel Dumitrașcu, începând cu volumele antume și cu contextul nefericit al apariției lor. O analiză structurală a acestei poezii, în capitolul Facerea și des-facerea poemului lui Aurel Dumitrașcu (concis, cu opinii pertinente, bazat pe consultarea criticii relevante, iar nu pe verbiajul abracadabrant întâlnit, de regulă, în „critica universitară“), deschide calea unei radiografii complete a operei: corespondența, jurnalul, ineditele, traducerile, publicistica și proza. Totul, analizat cu măsură și echilibru și, mai ales, cu o bună stăpânire a datelor de istorie literară privind opera și biografia autorului.
Există un singur bemol în lucrarea de față: Vlad Alui Gheorghe are impresia că niște fraze banale rostite de poeții mai tineri despre Dumitrașcu ar reprezenta o dovadă a actualității operei acestuia. În realitate, nimeni dintre scriitorii mai tineri de 45 de ani nu are nimic în comun, nici cu ființa morală, nici cu cea literară a poetului. Iar alăturarea numelui lui Bacalaureus K. de cel al lui Aurel Dumitrașcu e mai mult decât o eroare: e o impietate.
Și Vlad Moldovan, tânărul scriitor clujean, și-a făcut debutul tot cu poezie, însă în anii din urmă a început să publice mai mult articole filosofice și cronică de idei, semn că și el înțelege că literatura nu este divertisment, ci o artă complexă, căreia trebuie să i te dedici cu totul, nu doar cu măruntul talent de a așterne cuvinte pe hârtie.
Redactor la revista „Steaua“, Vlad Moldovan a profitat de șansa de a fi coleg cu unul dintre „seniorii“ literaturii noastre, poetul Adrian Popescu, și l-a provocat pe acesta la un amplu dialog. Intitulat Începutul fericit și speranța, dialogul nu este – ca atâtea altele – o carte de „memorii deghizate“ ale lui Adrian Popescu, în care mai-tânărului său partener de convorbiri să-i revină doar rolul de copist. Autorul „scenariului“ și cel care conduce convorbirea către o evidentă finalitate euristică este Vlad Moldovan, rolul lui Adrian Popescu fiind, în primul rând, cel de martor (al unor evenimente literare și/sau istorice) și, în subsidiar, de pedagog literar discret și cordial. Convorbirea nu e un exercițiu de admirație – deși e indiscutabil că „seniorul“ merită admirația noastră –, ci o incursiune destul de strânsă, bine țintită, în interiorul unor întrebări despre începuturile literare ale lui Adrian Popescu și ale colegilor de la „Echinox“, despre dificultatea de a scrie literatură adevărată sub cenzură, despre mult-discutata „rezistență prin cultură“ ș.a.m.d.
Trebuie spus că Adrian Popescu este un interlocutor potrivit pentru a răspunde curiozității și nelămuririlor lui Vlad Moldovan. Personalitate echilibrată și discretă, de o desăvârșită modestie personală, înzestrat cu un mare devotament pentru cultură, poetul echinoxist este un martor credibil al istoriei literare din ultimele cinci decenii și jumătate. Nici istoria, nici pedagogia literaturii nu trebuie lăsate pe mâna resentimentarilor și a celor care judecă totul prin prisma intereselor personale. Intuiția bună a lui Vlad Moldovan (neobișnuită printre scriitorii de etatea sa, care-și aleg, cu o rară sârguință, numai maeștri falși) a provocat o dezbatere substanțială, în care răspunsurile celui provocat să se destăinuie se așază unul peste celălalt, nespectaculos, dar atât de autentic, într-o suită de mici lecții de literatură.
Formația filosofică a lui Vlad Moldovan se vede în modul în care este alcătuită cartea. Dialogul nu se orientează către o reconstituire documentară (deși, acolo unde este cazul, memoria lui Adrian Popescu este mai fidelă decât a multor altora), cât spre una substanțialistă, de esență a actului literar. Tânărul scriitor nu e foarte interesat de anecdotă, deși apare și aceasta, fatalmente, în discuție: îl preocupă mai mult temele mari și problemele delicate, pe care i le-a pus, să zicem, interlocutorului său condiția de intelectual cu spirit religios, într-un regim declarat ateist. Deoarece aceste confesiuni, despre cum se poate mărturisi adevărul într-o epocă a minciunii instituționalizate, spun ceva profund despre ce este literatura și cum poate fi ea slujită mai bine, mai profund, în orice epocă.
Remarc cu satisfacție de istoric literar și preocuparea celor doi convorbitori pentru a scoate din uitare figuri și momente din istoria literară și culturală a Clujului, semnificative pe harta mai amplă a culturii române. Întrebările despre fazele ulterioare ale „Echinoxului“ (de după plecarea primei echipe redacționale) ajung, de exemplu, la evocarea unor capitole uitate din arhiva postmodernismului literar românesc, care lipsesc din sintezele consacrate acestuia. Este vorba despre ipostazele optzecismului clujean, pe care Adrian Popescu le readuce cu multă precizie în atenție.
Dar mai presus de toate îmi place tonul acestui lung dialog: nu numai amical, ci și de pe poziții egale. Diferiți în toate, cei doi sunt egali în demersul lor literar, în care lecția „seniorului“ constă în respectul și seriozitatea cu care tratează deschiderea interlocutorului, iar cea a tânărului scriitor, în lipsa de inhibiții și într-o curiozitate, ca să zic așa, bine informată și orientată în cultură.
Din acest raport a rezultat o carte cu multe pagini fermecătoare și nu puține învățături despre ce este și cum a fost literatura.