O călătorire spre nord
– Cîrlimoșilor Lucian și Cassian,
de la cel de-al treilea cîrlimoș, Gellu!
Odinioară pîndeam fericirea ca pe o jivină,
nu-i știam chipul, i-l visam doar,
acum, triști, îi terfelim numele, îi dăm drumul la vale
ca unui bolovan sfărîmicios în apele blonde fără plutași.
Odinioară nu trebuiau atîtea cuvinte, eram obligaţi să
le uităm, acum, fără milă, le trecem prin mocirla
glăsuită de porci, nu mai visăm, trăim vînatul
pe care l-am prins, fiecărui pas găsindu-i șovăirile.
Odinioară eram atît de frumoși, acum pe chip ni se văd urmele
unui suflet flămînd, boala ca o apă tulbure, sîngele nostru
mirosind a pămînt, acum dacă morţii i s-ar da nume,
vieţii imediat numele i l-am uita, acum deși ne știm atît
de bine, ne simţim din ce în ce mai străini.
Odinioară știam să vînăm, acum vînatul ne dispare din ochi,
ne ies în cale numai lupi și mistreţi, căprioarele nu ne mai caută
glonţul fierbinte și lacrima, urmele noastre duc spre bîrlog
nu spre pajiștea plină de flori, poate urzeli potrivnice
vieţii dau buzna pe aceste cărări, cad peste noi pădurile
galbene, blonde femei cu ochii albaștri ne urcă în ceruri,
apele duc triste la vale amintirea mamelor lor zidite în munţi,
porţi mereu deschise pe unde vom intra să găsim
frumuseţea din care nu putem fura nimic,
viaţă din care ieșim năuciţi.
Acum apare ca un zid vorbitor drumul ce ne duce
spre nord, peste verdele scurs, galbenul dă sufletului nostru
fiori de moarte, cerul din ochii acelei femei
alungă ploile, ne vom iubi la fel de mult, vom trăi la fel
de puţin, ne vom simţi la fel de prieteni ca acum
scăldîndu-ne în ochii ei ca în cele mai limpezi ape.
Așezăm fiecare acolo cîte o rană, nimeni nu știe care se va vindeca
mai curînd, drumul din ochii ei dispare, ea rămîne
să ne zidească în gînd; Cine se va risipi primul, nimeni nu știe
cum nu știe poate că e zidit, drumul din ochii ei
încet dispare, cerul încă senin rămîne în depărtare.
Odinioară am fi fost fericiţi, cerul senin să ne fi fost în cale,
acum ploile cad, cad pietrele, urcăm dar ne ducem la vale.
Nu ne putem vinde atît de ușor, oricînd pe noi samsarii vor
obţine un preţ bun, să-i lăsăm pe ei să ne pună sub preţ,
așa cum fac atunci cînd vînd boabe de linte sau diamante.
Abia ne mai zărim, deși aproape sîntem, degetele noastre
chiar se ating, rece e nordul și noi îl trăim
ca pe un cîntec de noapte spus pe șoptite, ochii altor femei
ne vor încăpea, altor versuri în curînd ne vom vinde.
Punem balanţa la orișice act întîmplat, vieţii îi socotim
întîmplările, odinioară eram mai săraci, dar știam
să privim fără să jinduim, acum peste umeri cade tot cerul
și nu-l vedem pe Dumnezeu din cauza sfinţilor, acolo, în nord,
altor femei le vom spune versuri, alte cîntece le vom pune-n
urechi, cercei fandosiţi sau broboane de lacrimi,
osteniţi numai sufletul fără trup, acum vorbim doar,
atunci vom cînta, dacă șoapte vor fi, nu moarte.
Să-i lăsăm pe cei ce știu să vîndă,
așa cum de vîndut au știut mereu
să se vîndă, iar noi, tăcînd sau vorbind, frumuseţii
să-i dăm de merinde, să vedem cum în noi se aprinde
glasul de pietre aruncate pe-un acoperiș de tablă, celor
înhăitaţi să-l rostească să-l lăsăm, viaţa e atît
de frumoasă, încît de noi putem uita oricînd un drum
spre nord ne va duce, un drum spre nord fără cruce.
Norii se risipesc din clipă în clipă, femeile știu și ele să se despletească
atunci cînd simt că pe braţele noaste îngerii stau
să le apere trupul în vis, cînd noaptea-i în dreapta,
noaptea-i în stînga, lumină numai în gînd, pădure în dreapta,
pădure în stînga, frumuseţe cum ar fi bine să fie și-n gînd,
gînd ce ne-a adus pînă aici, așa cum fac, fără să respire,
cărţile frumoase, amante de lux, furîndu-ne vieţii,
vieţii redîndu-ne, viaţa este atît de frumoasă,
drumul acesta ca o cale spre rai, nu ne lăsa, Doamne, duși
în ispită, păcatelor noastre pune-le strai cum odinioară
singuri fiind rugăciuni spuneam pentru tine, vorbele cadă
bolnave ca frunzele pe umerii fetelor de la munte
ascunse-n păduri, sfioase, întrulpe și tăcute, ducă-se vorbele
rele în putregai, înflorească în ele rozalbe de mai.
Să iubim această femeie blondă din munţi, frumuseţea ei
rîvnită să ne unească, răsăriţi ca niște magi din cîmpii,
frumuseţea să se ivească, bucuraţi-vă că sînteţi pe drum,
nu acasă, că acasă veţi ajunge curînd, lăsaţi-le altora
pofta să ne urască, noi avem de umblat prin ploaie și vînt,
noi avem de iubit această femeie blondă din munţi, sufletului
nostru, bucuros de viaţă, noi avem în nord de ajuns
prin această pădure cu braţe lungi, gata oricînd să ne fure.
Amărăciunii să-i dăm nume și s-o hulim, apele
s-o ducă la vale, noi avem alte cuvinte de spus,
noi urmăm altă cale; beţi de-ntristare, bîntuiţi de nevoi,
am putea greși drumul ondulaţiunilor universale; păzească-ne
iubirile pe care în drum le-am lăsat, apele limpezi ale ochilor
călăuzească-ne, trecătorii să simtă că n-am ocolit
spre lume calea regească.
Spuneam în gînd fiecare așa, de marmură
chipuri tăcute, susurînd doar, ca apele blondei femei
lăsate în urmă să ne aștepte – așa:
femeie, ești sortită să ne-aștepţi mereu, să îţi rîvnească
alţii așteptarea, pe noi iubească-ne întruna marea,
singurătatea, moartea, depărtarea, iar ţie toţi bărbaţii
să-ţi ofere zile de aur, luni de miere, și tu să le oferi
în schimb doar așteptarea prelungită-n timp, cînd
de pe drumuri grele și uitate ne vom întoarce să îţi dăm
de toate, așteaptă-ne un timp, un an, mai multe vieţi
că nu va fi în van și lasă-i pe bărbaţi să te iubească
atîta cît din tine să-nflorească adevăratul chip
pe care îl aștept, luînd îndepărtările în piept.
Odinioară ne era de-ajuns să ieșim în lume, acum lumea
prăvale peste noi tainele ei, acum lumea are un rost de găsit,
pierdut fiind prin hăurile zilei de ieri.
Odinioară puneam la cale doar gîndurile,
acum gîndurile ne pun la cale,
dar mai frumoase decît gîndurile noastre
sînt faptele acestui drum spre nord, întîmplător pe care mîine
ni le vom pune în palme ca pe niște scoici în care mijesc
perlele, cine poate ști la gîtul cărei femei
le vom pune, ce ochi le vor privi, dacă vor ști măcar
cine le-a pescuit și cum.
Odinioară Dumnezeu locuia în cer,
acum prin cer umblă tot felul de ciudăţenii, iar Dumnezeu
umblă trist pe pămînt, hoţii sînt cinstiţi, lăudaţi pentru
faptele lor, femeile îi iubesc pentru arginţii lor păcătoși,
în sufletele noastre își face loc un comerţ ambulant,
poezia stă risipită prin orașe năucită, munţii aceștia
îngălbeniţi par niște valuri de aur purtate de vînt, noi,
călători spre acolo unde nu se știe cine va ajunge cu adevărat,
în gînd tăinuita întristare că ne vom pierde curînd,
bănuiala că viaţa se lasă pe mîna iernii, semnele nordului
spre care călătorim.
Odinioară zăpezile ne bucurau, acum
ne simţim copleșiţi de puritatea sub care vom dormi vieţi în șir,
toate se vor sfîrși, acum însă putem trece liniștiţi,
căzători ca frunzele sub care s-au hîrjonit cocoșii de munte,
veveriţele, mierlele, cucii, odinioară eram fericiţi să
prindem în pumni zăpada, să o topim, acum frigul ei
ne cutremură, ne topește încet – și toate acestea ne fac mai
tăcuţi pe unii, mai zgomotoși pe alţii, semne de acceptare
sau de respingere, odinioară ne iubeam în zăpadă, acum
nici s-o privim nu mai vrem, viaţa nu poate fi o paradă,
dar nici un singur blestem.
Ieșim în lume răsăriteni
spre nord-vest unde lumea dă-n clocot și nu-și dă seama
că moare în fiecare zi cîte puţin, la fel de tristă sau
fericită ca noi, acelorași cazne supusă, venim de departe
noi trei, supuși doar prieteniei, tristeţii. La drum lung
prietenia-i la grea încercare, ori trăiește, ori cade în disperare. Odinioară știam s-o clădim, acum altă știinţă
o surpă, poate că viaţa-i mai grea sau poate lumea-i mai tristă.
Dar cine crede-n vîntul uscat, ploile nu-i vor
spăla niciodată faţa, cine de jurămînt a uitat, fără
bucurii îi va trece viaţa.
Odinioară nici nu știam cum de
ne aflam împreună, dintr-o pîine mai mulţi ne hrăneam,
vremea rea ne părea bună, acum vremea bună scapătă-n rea,
noaptea deși e cu lună, lumina se stinge-ntr-o stea.
La drum lung, știm cu toţii să fim așa cum ne-a lăsat Dumnezeu,
mai tăcuţi, mai vorbăreţi, dar aceiași mereu.
Cine uită cu cine merge la drum, drumul i se pare mai greu,
vinul mai acru, așteptarea mai grea. Toate relele se alungă atunci
cînd nimeni nu-l pune pe altul în brînci; zilele-s scurte,
nopţile-s fast, poezia nu mai are balast.
Zorii vin abia cînd noaptea e pe sfîrșite, cînd sfetnicii
buni și-au terminat lucrarea, drumul lung are în el
cărarea, darurile lui și iertarea.
Iartă-ne, Doamne, deci,
cînd greșim, bucuroși că ne-ai dat vieţile în grijă, că în
cale ne-ai scos femei, că greșeala ne-a dus pe noi în ispită,
că vinul a curs, vorbele gîrlă, că te-am privit ca pe unul
de-al nostru ce dă frîu libertăţii, iubirii la fel, urii
așijderi, morţii făcîndu-i brînci prin cimitire.
Cînd în zori ochii ni s-au deschis, vieţile noastre continuau
să existe, lumea părea că abia atunci își începea zbenguiala
spre zilele triste. În urmă lăsasem case, biserici și munţi,
femei, baruri, pieţe, lumini, zorii păreau că-și revarsă
splendoarea peste alte grădini.
Ce va mai fi din toate astea-ntr-o zi,
cînd nordului i se va fura poezia, așa cum poţi fura,
fără să vrei, florilor toată cîmpia?
O urmă lăsată prin munţi,
pe acolo pe unde pe ziduri zăcea, luminiţă, firicel dintr-o stea.
Atît de va mai fi încă e bine, dar nimeni nu știe
de ce doar așa lumea cu asta se ţine.
Într-o mică bodegă
din munţi, poezia, alcoolul, femeia, toate păreau că deţin
secretelor lumii lacătul, cheia.
Ca fata morgana-n pustie,izvor în veci nesecat,
acolo, în munţi, poezie, stingheră,
în jilţ te-am aflat.
Sufletele noastre au tresărit, femeile zideau în ele neliniștea, trădarea nu mai putea fi
decît bucuria apelor aurii în care tăcerea se năruia, frumuseţe
din care nu puteam fura nimic, viaţă în care trăiam năuciţi.
Atunci fericirea nu mai era o jivină, îi vedeam chipul,
nu-l mai visam, numele ei se topea încet, vînatul pus pe jăratec,
odinioară eram triști, pus pe sfadă, gata să ne uităm, toate
acum sînt duse-n ispită de ochii în care ne scufundăm.
(1997)