Annie Ernaux (n. 1940) a devenit de mult timp un idol al cititorilor de memorii, datorită curajului de a privi fiecare amintire, oricât de amară, până la capăt, de a detalia zguduitor obstacolele legate de gen și clasă socială. Fără rețineri (și fără perdea) scrie despre ce înseamnă a fi / a trăi ca femeie, despre dorința de a tulbura apele discursurilor instituționalizate, cu deschideri care vădesc lecturi admirative (declarate, de altfel, de autoare) din Gide (L’immoraliste), Cocteau (La difficulté d’être), Camus, Sartre (Les chemins de la liberté) și, desigur, Simone de Beauvoir, cu perspectivele pe care le-a deschis feminismului. Noua premiantă Nobel are și ea, ca și Beauvoir, origini normande și a urmat o școală catolică, decizându-se pentru studii universitare și apoi, o vreme, pentru profesorat; devenind însă, după un drum deloc simplu, scriitoare.
Cele aproape trei duzini de cărți pe care le-a publicat au fost apreciate atât de public, cât și de critica literară (deși au existat și unii care au strâmbat din nas privind „mizerabilismul“), precum și de mediul universitar, unde îi sunt consacrate numeroase lucrări științifice. Traducerile, premiile și nominalizările anterioare, ca și vederile ei antirasiste, antihomofobe, exprimate tranșant în discursuri publice, justifică atenția acordată de-a lungul anilor de către comitetul Nobel. Totuși, probabil nu întâmplător celebra distincție i-a revenit abia în acest an, când drepturile femeilor sunt vădit puse la încercare în diverse părți ale lumii. Temele luptei sale permanente, precum eradicarea sărăciei sau legalizarea avortului, libertatea femeii de a-și croi propriul stil de viață au în această perioadă ecou deosebit.
Din 1901 încoace, de când se acordă Nobelul, Annie Ernaux e doar a șaptesprezecea premiantă (antecedată acum doi ani de Louise Glück, care își cercetează și ea cu luciditate trecutul prin poezie, și în 2019 de Olga Tokarczuk). Stilul aspru, care „ascunde lacrimile“, așează îndrăznelile prozatoarei Ernaux în unghiul dintre memorii, socio- și istoriografie. Acestea au dobândit treptat popularitate, căci aplecările asupra destinului individual constrâns de lume și epocă revelează și altora căile de urmat. Criticul germano-francez Nils Minkmar vede în Les années, 2008, „clasa care lipsește multora“ și o numește pe Annie Ernaux „un Proust feminin“. Pentru noi, ea recuperează „timpul pierdut“ din a doua jumătate a secolului al XX-lea, păstrează imagini ale lungului drum parcurs de emancipare. Anii nu alcătuiesc doar o biografie scrisă împotriva uitării, ci și un program; sunt o panoramă a istoriei culturale din epocă, în care se pot zări valurile de revoltă.
În anii ’70 creștea al doilea val al feminismului modern; Mémoires d’une jeune fille rangée ale Simonei de Beauvoir deveniseră, ca și Le deuxième sexe, modele de anticonvenționalism. Annie Ernaux își afirmă în aceeași perioadă vocația scriitoricească, refuzând conformismul. Debutul din 1974, cu Les Armoires vides, nu a fost însă răsunător; abia prin La Place, din 1983, și Passion simple, 1991, a dobândit faima actuală, de autoare best seller. Portretul tatălui ei din La Place („lumea lui era Evul Mediu“) îi prilejuiește premiantei Nobel o imagine iubitor-detestabilă a lumii acestuia. Cu origini țărănești, lucrând ca muncitor după Al Doilea Război Mondial, tatăl izbutise totuși până la urmă, după căsătorie, să devină proprietarul unei mici cafenele. „S-a împrumutat pentru a deveni proprietar de ziduri și de teren. Nimeni din familie nu mai fusese, vreodată“. Locul nou dobândit în societate avea pentru tată o importanță majoră, iar fiica, intrând prin absolvirea facultății și prin căsătoria cu un intelectual într-o altă sferă, înțelege că trebuie să exploreze acest loc pe care îl părăsise ca fiind mărginit și lipsit de perspectivă – dar unde își avea rădăcinile. Un moto din Jean Genet iluminează intenția scriitoarei: „Mă hazardez cu o explicație: a scrie e ultimul recurs când ai trădat.“ Prin completare, portretul mamei din Une femme (1987) evocă într-un ton mult mai cald lecturile acesteia (citea Mauriac, Colette ș.a.), generozitatea, dorința de a-și vedea fiica dobândind tot ce mama nu reușise să aibă.
Pasiunea simplă concentrează pagini despre un amor obsedant, despre fascinația erotică pe care o exercită asupra unei doamne totuși nu lipsite de experiență un bărbat „din Est“, „înalt, blond“, iubitor de lux și desigur misterios (căci dispărea cu lunile în țara lui friguroasă, reapărând doar când cariera – avea o funcție importantă – îi permitea). Aflăm încă de la început că scrierea și-ar propune să redea impresia provocată de actul sexual: „angoasa, stupoarea, suspensia judecății morale“. Tot ce se întâmplă vreme de un an în viața femeii e o perpetuă așteptare, bântuire, din care prezentul dispare; iubita e „timpul trecând“ prin iubit. Pasiunea apare mereu asemănată cu scrierea unei cărți: „aceeași dorință de a reuși fiecare scenă, aceeași grijă de toate amănuntele“.
Realitatea se scufundă în irealitate, ca și în Mémoire de fille, 2016. Aici sunt explorate, peste abisul timpului, ecourile dintr-o „vară imensă, cum sunt toate până la 25 de ani“, vara lui 1958, „cea a întoarcerii generalului de Gaulle, a francului greu și a unei noi Republici“, în care Dalida cântase Mon histoire c’est l’histoire d’un amour. Annie se numea pe atunci Duchesne și acum, devenită Ernaux, trebuia scris ce a trăit „fata din 58“. Era elevă la o școală religioasă de provincie, visând „cu exaltare și vibrant“ la libertate și revoltă; „altfel tot ce a trăit ea va rămâne neexplicat, zadarnic“. „Nu construiesc un personaj de roman. Deconstruiesc fata care am fost.“ Această deconstruire îi cuprinde însă și pe cei din jur, colegii, familia – societatea acelor ani.
Cine citește L’événement (2000) descoperă, tulburat de asocierile care pot fi făcute cu vremuri trăite și în România, urmările interdicției avortului în Franța anilor ’60. Spaima studentei Annie, că va naște un copil nelegitim, că va fi exclusă de societate, că n-o va înțelege nici propria familie, că nu va mai avea acces la „cerul ideilor“, o face să parcurgă, trecând prin jigniri, stigmatizări și răniri, o „experiență totală a vieții și a morții, a timpului, moralei, a tot ce e interzis“. Ca și în La honte (1997), nu uită niciun amănunt, scenele sunt într-o perpetuă confruntare cu ideile prestabilite care-i fuseseră băgate în cap la pensionatul catolic; religia și realitatea lasă în viața ei un teanc de imagini disparate care, așezate în timp, nu ajung să se potrivească. Scenele se succed contrastant, în oglindă: ca, de pildă, izbucnirea irațională a tatălui lovindu-i mama, care se petrece aproape de ziua în care-i fusese făcută fotografia de la prima comuniune. L’autre fille, din 2011 (o scrisoare către sora moartă la șase ani, cu doi ani înainte de nașterea autoarei), continuă acest drum al autocunoașterii: „Am venit pe lume fiindcă tu ai murit. Și pentru că trebuie să te înlocuiesc.“
În Pourquoi lire, 2021, o antologie unde diverși scriitori și filozofi, între care și Habermas, își afirmă opțiunile de lectură, Annie Ernaux mărturisește dorința de a citi alternative la discursurile instituționalizate, cărți zguduitoare care să o transforme, să o „teleporteze într-un alt univers“, dincolo de experiența proprie. Lectura în „avans“ față de viață „mă împinge spre autoare ca Simone de Beauvoir, Virginia Woolf etc.“ Prin această lentilă vom înțelege de ce a ales Annie Ernaux reflecția asupra rolului femeii în societatea franceză (femeile, chiar anonime, sunt socotite de Woolf „mai complete și mai anticonvenționale“); poate de ce a ales memoriile (Woolf: „Dacă nu poți spune adevărul despre tine însuți, nu-l vei putea spune despre alții.“) și chiar și de ce a fost luată recent la Stockholm o hotărâre nimerită — atât din punct de vedere estetic, cât și politic.
În încheiere, aș vrea să precizez că traducerile tuturor citatelor inserate mai sus îmi aparțin și că văd oportună traducerea cărților de Annie Ernaux și în România. Vor avea, cu siguranță, destui admiratori, chiar dacă lectura textelor în original e totdeauna preferabilă.