Scenaristă, jurnalistă și prozatoare, Karolina Ramqvist (n. 1976) e un nume important al literaturii suedeze contemporane. Din câte știu, la noi nu s-a tradus decât, recent, Femeia-urs (Björnkvinnan, în original), romanul ei din 2019, bulversant prin tematică și formulă. Deopotrivă autobiografic și istoric, „de aventuri“, livresc și filosofic, narativ și metaliterar, Femeia-urs copleșește prin intensitatea susținută a relatării și prin imensa plajă a trimiterilor intertextuale. Traducerea romanului în varii limbi a contribuit la o notorietate care deja se impusese încă de la apariția în țara natală a autoarei.
Substanța poveștii se îngroașă aluvionar din două fire narative principale care interferează simptomatic și se condiționează reciproc în surprinzătoare moduri. Foarte depărtate cronologic (la interval de aproape 500 de ani), ele dovedesc atemporalitatea evenimentelor arhivate cultural de memoria omenirii și prezentul continuu deschis de procesul lecturilor pasionate. Protagonista e o scriitoare recentă extrem de atașată de personalitatea unei misterioase femei din Franța secolului XVI, despre care se documentează asiduu pentru o eventuală carte. Prinsă între grijile familiei (are 35 de ani și e mamă a trei copii, între care o adolescentă conectată mereu, cum altfel?, la lumea rețelelor sociale) și călătoriile în străinătate la festivaluri literare, între criza creației și obsesia pentru subiectul unui viitor roman, eroina caută să-și gestioneze anxietățile reflectând îndelung la condiția ei de femeie multiplu condiționată. Reiterarea unei excursii de tinerețe în Franța pentru documentarea proiectului de carte o aduce în preajma unui castel medieval legat, istoric și imaginar, de povestea pe cale să se cosntruiască. În jurul contemplării unui turn al acestei relicve din spațiul rural francez (o contemplare transformată adesea într-o reverie psihanalitică) se constituie, cu linii subțiri de demarcație, cele două trasee narative de care vorbeam.
Primul e dat de destinul inedit al unei foarte tinere nobile din vremea regelui Francisc I. Personaj real, preluat apoi de literatura Renașterii și de cea modernă, Marguerite de la Rocque e o orfană de vârstă incertă, pe care, prin 1542, un potentat regal, Jean-François de la Rocque de Roberval (un alt personaj certificat istoric), o ia cu el într-o expediție de colonizare pe coasta de est a actualei Canade, atunci teritoriu puțin explorat al Lumii Noi. Călătoria dinspre portul La Rochelle peste Atlantic, spre nord-vest, duce cu ea numeroase mistere întunecate și prelungește dramatic aventura tinerei Marguerite. În urma unei întâmplări de la bordul vasului, ea primește o pedeapsă cumplită: e părăsită, împreună cu o servitoare, arme și ceva provizii, pe Insula Diavolului, la intersecția maritimă dintre Labrador, Newfoundland și Québec. Din motive iarăși necunoscute, li se alătură de bunăvoie unul dintre marinari, bănuit a fi fost tatăl copilului cu care Marguerite era însărcinată la momentul debarcării. Puțin experimentată în afara vieții de curte, obligată să supraviețuiască în mijlocul oceanului, într-un climat aspru, pe un pământ sălbatic, tânăra asistă neputincioasă la suferințele și moartea însoțitorilor ei (inclusiv a nou-născutului). După luni de trai rudimentar într-o peșteră a insulei, e recuperată, pare-se, de o altă corabie și e readusă în Franța. De aici destinul ei se pierde și rămâne prelucrat imaginar doar în paginile autorilor care au preluat-o ca paradigmă a femeii ce răzbește eroic atât în lumea bărbaților – singurii capabili să facă istorie, cât și în lumea barbară a pământurilor netrecute pe hărți, unde „beneficiile“ civilizației creștine încă nu ajunseseră.
Proiectând în Marguerite de la Rocque prototipul feminității exemplare, naratoarea romanului încearcă să-i contureze destinul luptându-se cu prejudecăți feministe venite inclusiv dinspre sine. Acest atelier work in progress e, de fapt, cel de-al doilea traseu narativ al romanului, un fel de punere în abis, de confesiune poietică surprinsă în flux și reflux. Intenția naratoarei nu e demonstrativă, o spune de nenumărate ori, dimpotrivă, ocolind poncifele prea corecte politic, ea gustă din plin aventura documentării și scrierii unui text care-i transformă radical viața cotidiană, prin care-și reevaluează trecutul și cu care, aproape fără să vrea, se identifică complet. Odată cu documentarea pe internet, în librării și în biblioteci prin varii surse ale poveștii despre Marguerite de la Rocque, scriitoarea din roman se confruntă cu ea însăși în jeturi de lumini schimbătoare. Cu avansări și reculuri, fiecare dintre informațiile și ipotezele la care ajunge îi aduce noi perspective asupra prezentului ei cel mai intim, cu tot ce implică postura de femeie care aparține lumii și care e nevoită să reflecteze la schimbările survenite în statutul de scriitoare, de mamă și soție. „M-am gândit îndelung la peșteră în tot acest timp, la mișcările ei când se strecoară înăuntru și se culcă acolo. Fața ei lipită de stâncă, aproape acoperită de păr. Tăcerea și întunericul dinăuntru. Neliniștea mea era ca o adiere trecând constant prin camerele apartamentului nostru și nu mă lăsa în pace cât timp mă aflam acolo. Voiam să-i protejez pe toi trei, tot timpul. Unul față de celălalt, față de noi, față de tot, la fel cum alesesem să mă protejez pe mine însămi. Fusesem toată viața înfricoșată și neliniștită de absolut orice, ba chiar și de propria existență, dar era o teamă pe care am făcut tot ce mi-a stat în putință s-o reprim. Asta nu mai era posibil cu trei copii. Lucrurile de care îmi era teamă păreau și mai înfricoșătoare acum, iar a rămâne singură nu mai era același lucru ca înainte, pur și simplu nu aveam să mai fiu niciodată singură, pentru că îi voi avea pentru totdeauna.“
Roman al unei feminități „pe dos“, poveste a retușării unei clasice figuri „feministe“ de către o femeie contemporană, cartea Karolinei Ramqvist respiră literatură adevărată prin toți porii. Titlul – Femeia-urs – înseamnă aparent exact ceea ce au arătat gravurile epocii, o tânără îmbrăcată în pielea animalului pe care l-a vânat. În fapt, el trimite la orice ființă fragilă drapată în opusul ei: o copilă cu destin de explorator nordic, inspirând o autoare care-și sondează sceptică feminitatea. De aici survine toată suma de ambiguități și antiteze ale acestui roman subtil și plurivalent, unde, în genul unor Julian Barnes sau Daniel Mendelsohn, ficțiunea postmodernă înghite flămândă legenda, documentul, istoria, cartografia, biografia și speculațiile autoscopice. Orientate voit à rebours, toate contribuie la o scriitură inteligentă și captivantă de la un capăt la altul.