Lectura Capcanelor lui Vasile Igna nu este facilă. Autorul nu obscurizează dinadins, nu întinde „capcane“ cititorului, titlul nu se referă la asta. Poetul se ascunde însă din rezervă și din pudoare, escamotează realitatea proprie și majoritatea loviturilor sale sînt indirecte. Cum se zice la biliard, „dă cu manta“. Cel mai bun argument este faptul că majoritatea textelor, de fapt aproape toate, din cele trei cicluri lirice ale volumului (Ceremonii, Capcanele, Noduri) nu sînt scrise la persoana întîi singular. Destule sînt impersonale, descriptive: „Pînă la urmă iar se face dimineață/ și ziua crește ca un mușuroi de lut/ de poala zării oarbe se agață/ și vede-n neguri ce n-a mai văzut“. Unele sînt un fel de false pasteluri. Cel dedicat lui B. Fundoianu seamănă cu o parafrază la versurile acestuia, avînd și o prozodie similară: „Amiaza stă să fiarbă, sub troiță așteaptă seara/ din țarcuri urcă fumul și se coboară seara“. Există poeme scrise la persoana a treia ca niște balade: „El venise dar nu/ l-au văzut/ el zburase dar nu/ avea decît aripi de lemn“ etc., dar și unele scrise la persoana a doua („Te furișezi în ziuă ca vulpea într-un lan/ ce simte prada încîlcită-n grîne“) sau chiar la persoana întîi, dar la plural.
Tehnica poetică a lui Vasile Igna este de a numi lucrurile cu limpezime în fiecare fragment, dar întregul dă impresia de imprecizie, de ambiguitate, sensul care ar trebui să se vadă din cumularea detaliilor foarte exacte nu este deloc clar și la îndemînă. Pot cita în acest sens textul Ochii și ochii. „Ochii închiși./ Ochii deschiși./ Pleoapele arse./ Secolul se visează pe sine/ mestecenii se înclină/ umbra lor moale nu e de vină“. Nesiguranța se instalează de la început pentru că nu putem ști cine are ochii închiși și cine deschiși. Poate aceeași „persoană“? Să fie vorba de însuși „secolul“ care (se) visează cu ochii închiși/deschiși. Mestecenii au o umbră „moale“ și lipsită de vină. De vină pentru ce? De ce anume ar putea fi acuzați mestecenii și mai ales umbra lor?
Textul continuă în cu totul alt plan: „Eroii sunt morți și/ morții-s asemenea viilor:/ poartă pe brațe vechea cutie/ poștală a Iernii,/ și adresa ei cea mai nouă“. Întrebările continuă să se adune. Prin ce, în ce fel „morții-s asemenea“ celor vii? Prin faptul că poartă pe brațe cutia poștală a Iernii (cu majusculă)? Dacă admitem că o cutie poștală este un obiect, care poate fi dus pe brațe, e mai greu să ne imaginăm același lucru despre o adresă și mai ales a iernii. Vechea cutie poate fi relocată la noua adresă, dar aici adresa însăși e mutată ca un obiect oarecare. Se adaugă mereu detalii noi: mesele pentru ospăț sînt „trei restaurante și o biserică“, apar larii, dar și motanii precum și „micile prostituate/ nu de tot dezbrăcate/ ale verii“. Cineva (dar cine oare?) „zornăie bănuți de păpădie“ și „nimic nu se-aude, nimic nu adie“. Înseamnă că zornăitul bănuților de păpădie de fapt nu există?
Cîte întrebări! Ele construiesc, prin elemente ca niște module distincte, nu o realitate, ci o irealitate, un peisaj suprarealist, neliniștitor, în care obiectele ferme se pleoștesc precum ceasurile lui Dali, iar cele moi „zornăie“, dar fără a scoate sunete. Lumea întruchipată este onirică, halucinantă, hotarul între viață și moarte este nelămurit, ca și cel dintre obiecte și concepte. În alt poem, strugurii prea copți „mustesc de-aleanuri și presimțiri“. Larma glasului din alt text e „descoperită“ (din nou nu e clar cine e „naratorul“, aici în fine am putea să-l credităm pe autor cu rostirea discursului) „făr’ de auz“. Deci cu alte simțuri.
Tonul grav, afirmațiile decise ale poetului impresionează. Nu avem nicio îndoială că „așa este“, cum descrie autorul. Dar totul se află în afara sensului comun al existenței. Regula cvasi-generală –, dar nu absolută, ca să nu fim siguri nicicînd – este că obiectele solide pot deveni evanescente, iar fluidele cele mai volatile capătă consistența pietrei. Ca și la Virgil Mazilescu, aproape congener cu Vasile Igna, o tristețe nenumită combinată cu resemnare induce aceluia care parcurge cartea anxietate și certitudinea că îi scapă ceva, că lucrurile alunecă deasupra înțelegerii, cu toate că există un înțeles. Vasile Igna și-a cultivat acest mod de a modifica regulile inteligibilului, ca și cum piesele unui joc de șah, în loc să meargă pe traseele date de reguli, ar începe să zboare pe traiectorii nebănuite.