Titlul celei de-a opta cărți de poezie a Mirunei Mureșanu, Aproapele meu Dumnezeu este, în buna măsură, înșelător, sugerînd o lirică religioasă, de amvon. În fapt, versurile din volumul poetei asumă un aer de religiozitate, păstrînd, în sugestie, comuniunea în gînd cu Dumnezeu, aproapele, dar pivotează în jurul unui joc cu temporalitatea, cu timpul, categorie filosofică. Începe cu timpul imperfect al poemului și al vieții înseși, negociind cu el imaginea sa din oglinda care înșeală. Continuă cu timpul cu vedere la moarte, strecoarând în vers fiorul metafizic. Înainte e timpul eminescian, care „crește-n urma mea, mă-ntunec“: „uneori poate să fie mult prea tîrziu/ ca cele cîteva păsări din tinda unei biserici/ să vîneze singurul loc rămas liber/ la strana aceleiași margini de cer/ printre aceiași nouri suavi cu profil efemer/ care să-mi aducă aminte tot ce nu am știut vreodată/ despre neliniștea unui dor pe care încerc/ să-l schimb în mod straniu pe un drum de-altădată/ uneori poate să fie prea mult o speranță/ sau bucuria de-a nu avea nicio părere de rău/ în locul rămas liber în tinda unei duminici/ care să-mi împrumute tristețea poate chiar umbra/ ultimei păsări care a provocat cu mine lumina/ la strana aceleiași margini de cer/ îngălbenind tavanul bisericii din poem/ prin simpla bucurie de-a nu avea nicio părere de rău/ aducîndu-mi aminte tot ce nu am știut vreodată/ despre neliniștea unui timp pe care încerc să-l refac/ trezind la viață duminica din altă durată,/ în tinda căreia mă cuibăresc în vis printre cuvinte/ reținînd doar lacrima din disperarea unui zbor/ al luminii bolnave cu pleoapele galbene/ cum o justificare tîrzie a cuvîntului dor/ de forma unei singure inimi care ne ține aproape/ în scrinul memoriei (cea) de toate nopțile albe“ (uneori poate să fie mult prea tîrziu).
Poezia Mirunei Mureșanu încearcă să găsească o „liniște arhaică“, în acorduri străvechi, din poveste în poveste, într-un scenariu care naște abisul. Timpul trăit se află într-o relație de geneză reciprocă cu timpul ne trăit, într-o poveste cu trei paliere de cuprindere: timpul cu parfum adamic, cum scrie Miruna Mureșanu în Epilog, cel cu vedere la moarte și timpul care cade „înserînd“ în trecut, căutînd lumina altui timp, pregătind ființa pentru „întîlnirea de taină“ cu acesta. Venirea celuilalt timp generează alte două concepte cu care lucrează poeta – zadarul și nimicul. Miruna Mureșanu decupează din timpul cu vedere la moarte un timp postmodern, „împletit la umbra lui Kafka“, în „ceremonii postmoderne ale păsării negre“. Păpușa bovarică, pe care o ascunde poeta în suflet, fixează spațiul-timp al poemului cu semne plastice: sculptează purgatoriul, întrupează lumina în „golul silabelor“, pri vește în ochi asfințitul, îmbracă umbra ultimei umbre, aduce vîntul pentru a construi un perete, încercînd să anuleze, astfel, efortul de a nu uita nimic.
Aici, într-un spațiu unde se materializea ză iluzia și fantasma, Miruna Mureșanu scrie ceea ce numește poeme spovedanie, foarte aproape de tonalitatea psalmilor: „cine mai ține oare minte hotarele inimii/ răsfățate îndelung de amurg/ încît urmașii seminției lui David/ să poată, (încă) povesti nepătrunsul poruncilor/ schițînd vindecări prin răstignirea luminii/ a cărei destinație e-ntotdeauna absența duratei/ sau cine mai ține oare minte o graniță/ a nopții ușor demodată/ pe al cărei schelet uitasem cîndva cîteva stihuri/ țesute-n acord cu dreptul (meu) la aducere-aminte/ de David poetul care împarte cu mine o pagină goală/ (prin subteranele necuprinse ale memoriei cerului)/ în piața plină de candoare a unui ev minimalist/ pe al cărui schelet aș putea (încă) să exist/ rezist/ prin lumina împărțită de-un felinar în psalmi/ (într-un mod deloc egoist)/ a căror destinație e absența duratei/ la granița ușor demo dată a nopții/ într-o privire aproape inutilă-a neputinței/ seminției lui David/ care macină mai departe nepătrunsul poruncilor/ fără ca prin ele să vindece timpul/ pe care cine-1 mai ține oare minte de-atunci“ (cine mai ține oare minte hotarele inimii).
Dumnezeu, aproapele, din cartea Mirunei Mureșanu e duhul care, contopit cu tăcerea, se naște din sine, dînd zilelor un sens liturgic, figurînd o ființă de duh închipuită într-un continuum „al trecerii mele în duh“. În acest orizont, poezia Mirunei Mureșanu ar putea acuza lipsa prizei la real, dar și calea întreruptă spre mistic. În fond, iată, Dumnezeu e viu, „ascuns în chioșcul casei din Padeș“, dar și în tinda casei „din mijlocul cerului“ sau „din mijlocul timpului“ sau în pliurile rochiei vechi de nuntă, evocînd o biografie într-un lung Epilog, transcriind viața unui om așa cum a fost: cu bunicul deținut politic, un unchi, Cezar, doctor în științe matematice la Sorbona, Teofan, student, refugiat la Cernăuți, împușcat la Cluj…
Aproapele meu Dumnezeu e cea mai com plexă carte de poezie dintre cele tipărite pînă acum de Miruna Mu reșanu.