Agonisind cunoștințe an de an, predând cursuri universitare de specialitate și cheltuindu-și vigoarea prin campanii arheologice de decenii, reputatul învățat Adrian Andrei Rusu a fost ajuns din urmă de pensionare: moment fast, cheltuit cu iscusință, în linia programului noician care spunea că senectutea te eliberează de obligațiile sociale, livrându-te integral creativității. După un ceaslov referitor la cultura materială a elitelor din Transilvania Evului Mediu târziu, apărut sub titlul Castelul și spada (2019), istoricul revine cu un alt in-folio, intitulat Ștefan cel Mare și moldovenii din vremea sa.
S-o spunem deschis: cărțile recente ale persuasivului autor sunt, la un prim nivel, niște imense răfuieli cu colegii săi de specialitate. Dezvăluindu-le erorile, lacunele, bâlbele, aiurelile, dovedite sau prezumate, cartea ștefaniană, aidoma celei despre nobilii transilvăneni, devine, pagină după pagină, un îndreptar pentru corigenți și o dezvăluire a precarității studiilor istorice din România postbelică. Un asemenea bilanț trebuia făcut și reacțiile specialiștilor netimorați sunt așteptate cu interes. Era însă, poate, mai adecvat ca tonul punerilor la punct să nu fie sarcastic, pamfletar, ci senin, exact și cu trimiteri ceva mai explicite, într-o retorică mai puțin sinuoasă.
Al doilea palier rămâne, totuși, cel principal. În conformitate cu pretențiile din titlu, el s-ar cuveni să cuprindă reconstituirea Moldovei marelui voievod și a oamenilor din vremea sa. Datorită nivelului general al cunoașterii epocii, în pofida a numeroase contribuții datorate popularității eroului și a lansării sale și în rândul sfinților ortodocși naționali, ceea ce obține Adrian Andrei Rusu este însă mai cu seamă un exercițiu de minus cunoaștere, cum ar fi zis Blaga filosoful. El se străduiește, altfel formulând, să desțelenească perimetrul și să îl plivească de buruienile erorilor anterioare propriului studiu, pe un vast număr de etaje: de la structurile cetății și arhitecturile laice, la bisericile Moldovei, la războaie, oșteni și arme, la bunuri și fapte consumate, măcinate sau împrăștiate, încheindu-și examinarea cu ceramica (am reprodus în linii mari aici înseși denumirile celor opt capitole, nemaimenționând introducerea, încheierea și anexele). Survin însă o serie de frustrări ale cititorului care a avut deja vreme pe parcursul primelor zeci de pagini să priceapă lecția de istoriografie pe care autorul o administrează și ar dori acum să poată vedea reconstituită cu pricepere lumea adevărată, lipsită de aiureli ori de echivocuri moderne, a lui Ștefan cel Mare. Ceea ce primește în schimb sunt lecții de terminologie arhitectonică aplicată la materialul studiat, descrieri dubitative, dar amănunțite, ale moștenirii vizibile, totul în expresii stilistice senioriale, dar nu întotdeauna transparente, clare. Atitudinea semeață a istoricului, transpusă într-o expresivitate nu o dată ambiguă, lasă cititorul descumpănit. N-ar fi stricat poate nici adoptarea modelului canonic de construcție a textului istoriografic, relatând sintetic și explicit, la fiecare final de secțiune, de paragraf, de capitol ce anume s-a ales, până la urmă, din strădania demnă de respect și de admirație a celui care a scris.
Unul dintre meritele de căpetenie ale volumul este că încearcă metodic să coroboreze sursele documentare și narative cu cele imagistice și cu rezultatele săpăturilor arheologice, neuitând să plaseze totul într-un orizont comparatist european. Se deschid astfel, în pofida nu puținelor obstacole de lectură, orizonturi ce vor putea fi exploatate în viitor de cei ce se vor dedica aceluiași subiect, cu toate că la finalul lecturii ne aflăm în situația de a ști mai mult ce nu știm și de a inventaria neputințele și golurile în informare și interpretare ale predecesorilor.
Venind dinspre arheologie, Adrian Andrei Rusu propune o lectură a glorioasei epoci din trecutul Moldovei pornind de la evidențele ei materiale păstrate peste timp. El pare astfel un scenograf care ambiționează să refacă decorurile, costumele, accesoriile și toate celelalte lucruri care pot fi refăcute peste un amplu arc de timp – cinci sute de ani –, dând o expresie ce s-ar dori cât mai riguroasă și mai adecvată zelului vechiului pozitivism istoriografic. Narațiunile istorice de epocă sunt tratate cu parcimonie și verificate, pe cât posibil, prin elementele de materialitate pe care le conțin, fie pentru a formula noi ne du meriri, fie pentru a obține, în cazurile cele mai fericite, niște răspunsuri. De acest mod de a proceda se resimt mai cu seamă pa ginile despre heraldică și cele despre scris, așa cum puteau fi aceste domenii configurate în epoca marelui voievod. Rezultatele rămân în așteptare și nu se poate decide nimic si gur în legătură cu aspectele respective dintr-o cultură de Curte care era departe de a fi lipsit în reședințele domnești ale lui Ștefan, chiar dacă nu putem încă estima, cu mijloacele puse în joc, nici cât, nici cum s-a aliniat Moldova la lumea europeană a epocii.
O amplă sinteză despre lipsurile cer cetării contemporane și mai puțin una despre Ștefan și oamenii săi, luați ca punct de demaraj într-o răfuială de breaslă, s-ar zice… Cum critica istoriografică se sufocă sub atâtea recenzii laudative formal, nu este rău nici așa. Ar fi însă de așteptat de la autor și o broșură de 100 de pagini, unde să sin te tizeze tot ce a obținut în cercetarea sa ște faniană.