Zilele viitoare va avea loc la Cluj festivalul pus la cale de Mihai Măniuțiu și Teatrul Național, al cărui director este. Amintiri, imagini, fragmente de istorie, de istoria teatrului, stări ale propriei ființe, ale prieteniei și a miilor de complicități. Miresele lui Măniuțiu și ale lui George Banu, voalurile lor tremurînd ușor prin toată sala înainte să-și piardă virginitatea și să zboare, o sală studio în care era condensată o lume cool a teatrului românesc ca să vadă un spectacol al lui Mihai, îl mai țin minte pe Bodochi și sunetele clopoțeilor lui Iosif Herțea, nu pot să uit privirea lui Alexandru Dabija, culoarea părului pe care îl purta despletit Emilia Dobrin și empatia noastră, a tuturor. Poate că și de asta, după zeci de ani, într-un fel sau altul, sîntem încă împreună. Mi-aduc aminte și Cluj-ul unui fond de investiții piramidal, prețurile de cinci ori mai mari față de București, la orice, sute de oameni care așteptau să-și scoată banii înmulțiți peste noapte și dormeau pe bănci, în parc, în mașini… un vest sălbatic care a avut un primar greșit, votat și iar votat, întru neînțelegrea noastră, a miticilor. Amin. Poate și pentru că am ieșit, ușor, din infernul pandemiei, al bolii, suferințelor și chiar al morții, m-am tot gîndit la Iov. Dar și la spectacolul lui Mihai plecînd de la acest personaj.
Poposesc și privesc în mine. E pustiu? E întuneric? Nici una, nici alta acum. E Dumnezeu? Poate. Ne întîlnim din ce în ce mai rar. Și nu din vina lui. Totuși, nu s-a lepădat de mine. Și nici eu nu spun ca Cioran, cîndva, „sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu și fără lepră“. Dar nici că sînt un Iov nu pot să declar. Atunci, ce sînt și, mai ales, cine sînt? M-am înghețat. Atîta vreme. A trecut deja timpul dilatat de cînd nu m-am mai întrebat și nici nu m-am mai gîndit la asta. Cît timp pierdut… A trebuit să mă întorc prin tunel la Sibiu, într-un superb și pașnic început de martie, ca să-mi aduc aminte de Iov și de mine. Pentru că Iov a iubit. Probabil că doar asta ne mai salvează.
„Fața mea s-a făcut roșie de plînset și pe genele mele se lasă umbra morții.“
Experimentul Iov nu este doar spectacolul lui Mihai Măniuțiu de la teatrul „Radu Stanca“, ci este, în același timp, o posibilă întîlnire a fiecăruia cu sine și cu ceilalți, o regăsire intermediată de acest act artistic. Versiunea regizorului poate fi varianta sumei obsesiilor sale, ale relației sale cu propriul destin și cu Divinitatea, o interpretare a uneia dintre cărțile fundamentale: Cartea lui Iov din Vechiul Testament este, poate, una din cele mai minunate opere literare, un profund exercițiu de inițiere semnificația credinței și a unicității Creatorului, a miraculosului și unicității nașterii vieții pe pămînt, un exercițiu a ceea ce se numește suferință și iubire necondiționată față de Dumnezeu. Raportarea față de acesta este tulburătoare.
În părțile Răsăritului a trăit cîndva bogatul și puternicul Iov. Deși înstărit, acest adevărat principe al ținutului Uz nu se abătea de la calea dreaptă și nici de la a lăuda numele Domnului. Iov avea șapte fii și trei fiice, pămînturi, turme de oi, cirezi de boi, cămile, palate. În fiecare zi îi aducea jertfe lui Dumnezeu și se străduia să fie fără de prihană pentru că știa că îi datorează fericirea lui și a familiei sale. Trăia împăcat cu sine și fără de greșeală față de semeni, față de conștiința sa. Într-o bună zi, din seninul clipelor s-a pogorît asupra lui Iov un șir de nenorociri: copiii îi mor, toți, sub dărîmăturile casei în care se ospețeau, focul și hoții îl lasă fără turme și herghelii. „Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, așa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvîntat.“ Aceste vorbe se auzeau din gura bietului Iov și niciodată ocară sau lepădare. Mai mult, Iov se îmbolnăvește rău. A șasea plagă a Egiptului, o boală asemănătoare cu lepra, termenul grecesc desemnînd o explozie de inflamații purulente și dureroase pe toată suprafața corpului, îl chinuie cumplit. În afara orașului, se afla un loc în care se depozitează gunoaie. Din cînd în cînd, li se dă foc. Textul ebraic îl așează aici pe Iov, „în mijlocul cenușii“ sau „printre cenuși“.
Aici îl găsim și noi.
O imagine majoră, care mi-a fixat spectacolul în memorie, este spațiul în sine, spațiu în care toată povestea spusă sau nespusă a lui Iov cel dușmănit și persecutat își găsește coordonatele vizuale și emoționale într-o manieră impresionantă, marcantă pentru ideea lui Măniuțiu. Spectatorii sînt invitați pe scenă, ca de multe ori la montările regizorului din ultimul timp. Doar cincizeci și șase au acces la o singură reprezentație. Cincizeci și șase de martori ai chinului lui Iov și ai experimentului său. Pe scenă, scenograful Cristian Rus a construit o lume închisă, la marginea viabilului și respirației vitale, un teren concentraționar aproape apocaliptic, ca cel descris sumar în Vechiul Testament. Printre deșeurile cu aspect selenar, își duce povara, descompus de boală și de suferință, Iov-ul interpretat de Marian Râlea. Fiecare spectator are o altă perspectivă asupra încercării la care este supus Iov, fiecare vede, de fapt, alt spectacol, fiecare are acces individual la experiența lui Iov, avînd o relație intimă și personală, directă, cu tot ce i se întîmplă acestei făpturi neprihănite și abandonate. Numai cuvintele rostite și înșiruirea lor rămîn liantul singular, același pentru toți. Pereți înalți, metalici, reci, în capătul lor cu sîrmă ghimpată, îl izolează de restul lumii pe Iov-ul damnat și contagios. Acolo, la marginea ei, se zbate în cumplită încercare un om care îl iubește necondiționat pe cel de sus. Nenorocirile l-au adus la marginea cetății, abandonat, urmași nu mai are, averi nici atît, iar buboaiele purulente și urît mirositoare îl tăvălesc în neputința durerii. „Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvîntat“, se aude, ca un murmur continuu, din închisoarea cea de toate zilele și nopțile ridicată pe scena de la Sibiu. Prizonierul Iov… Prizonier al judecăților șablonarde emise chiar și de prietenii care îl cunosc prea bine, al disperării că Yahve nu-i arată unde a greșit… Fiecare privitor vede această poveste din alt unghi, din altă perspectivă… Cred că la sfîrșitul celor optzeci de minute se găsesc cincizeci și șase de spectacole. Percepția fragmentată, precum și izolarea într-un fel a spectatorilor unul de celălalt, amplifică enorm tensiunea și emoția care se nasc dincolo de zid, în lumea lui Iov celui de dinafara lumii.
„Și deasupra capetelor lor au aruncat cu pulbere spre cer.“
Stau pe scaun, o oră și un pic, și îmi simt lacrimi pe obraz. De cîte ori, în încercări banale, nu m-am îndoit nemernic de existența Creatorului? Iov nu se clatină, nici în fața îndemnurilor soției, nici în fața judecăților încărcate de prejudecăți ale celor trei prieteni care îi dovedesc că pătimește pentru că este păcătos, nici lipsit fiind de copii, nici sărăcit. Între el și Yahve stă martoră conștiința nepătată. Iov este Alesul. Domnul nu s-a îndoit că Iov, la capătul drumului, va fi învingător. Cel care a provocat această teribilă suferință a fost Satan. Ticălos în perversiunea lui, în spectacolul lui Mihai Măniuțiu, Satan se află în apropierea lui Iov și privește cu voluptate chinul lui. Actorul este un tînăr parcă desenat, lung, osos, slăbănog, cu mișcări delicate și sigure totodată. Se înfruptă din zbuciumul lui Iov, pîndind clipa cedării.
Regizorul înscrie și acest spectacol în suita experimentelor sale din spațiul non-verbalului, al tea trului-gest. La baza construcției stă un scenariu, cuvîntul, deci, iar în spectacol, corpul poate deveni principalul emițător al mesajului, dincolo de replica propriu-zisă. Performanța aici vine și din „expe rimentul Râlea“. Care a acceptat provocarea de a proba și altfel de mijloace actoricești și de expresie. El își însoțește replicile de un comentariu gestual și corporal susținut impecabil, coordonat de colaboratoarea fidelă a regizorului, dansatoarea și coregrafa Vava Ștefănescu. Tragismul capătă o dimensiune în plus, corpul concurînd cuvîntul și invers. Limbajul său actoricesc își adaugă acum o valență în plus, importantă și riguros elaborată în această lamentație vizuală care se numește Experimentul Iov. Măniuțiu a mizat pe resursele lui Marian Râlea, pe resortul său interior pregătit pentru orice inovație, pe tipul de energie care se iscă de aici în modul cel mai benefic. Nu este doar protagonistul absolut, dar și pilonul dominant al edificiului regizoral. Poate cel mai emoționant moment este chiar dansul cu Satan, povara pe care Iov o duce în spinare la propriu, încleștarea dintre bine și rău, dintre om și daimon. Este și cel mai atent gîndită și lucrată de Vava Ștefănescu. Cred că este necesară o împrospătare a acestuia, o lărgire a varietății de gesturi, precum și a asamblării lor pentru revigorarea manierii.
Mă întreb și acum cîte teatre ar fi avut aproape nebunia de a produce un spectacol atît de special, fie dacă privim totul numai din rațiuni financiare. Cincizeci și șase de bilete pe seară nu pot aduce prosperitate. Pariul unui teatru, unui manager înseamnă cu mult mai mult decît asta. Înseamnă în primul rînd captarea regizorilor de primă linie și direcțiile pe care ei le imprimă trupei, dar și mișcării teatrale. Evenimentele nu vin din cer și nu orice montare este obligatoriu un mare spectacol. O performanță are nevoie de timp, de răbdare. Și la Sibiu s-a întîmplat cîte ceva din toate astea.
„Și a murit Iov bătrîn și sătul de zile.“
Dumnezeu i-a dat înapoi totul, iar Iov și-a asumat calea spre adorația Creatorului.
Să ne gîndim, din cînd în cînd, la Iov.