Poetul Liviu Ioan Stoiciu s-a născut sub soarele negru al poeților „blestemați“ din secolul nouăsprezece francez. Acela e timpul său, iar Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Villiers de l’ Isle-Adam, Alfred de Vigny sînt „prietenii“ lui din preajma paharului cu absint. Ei sînt „damnații“, avînd conștiin ța (Macedonski spune: „fatală“) a unui destin singular, revoltați, cu sensibilitatea unor iconoclaști, dar și a unor „rîvnitori“ în credință, în divorț definitiv, „amiabili“ cu istoria timpului lor. Acest antagonism, atît de specific poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu și recentei sale cărți, Luare aminte (Editura Rocart, 2022), îl plasează între „damnați“: blazare, dezordine morală, dezabuzare, simț al deșertăciunii, scepticism, melancolie, caracteristice omului vechi, care poartă în sine „un rău fără margini“, o decrepitudine asumată, bufon – „hîț în sus, hîț în jos“, „țîr înainte, țîr înapoi“ –, în dezacord cu sine și cu ceilalți, plictisit, retras „la vatră“, lepădând, pe drum, balastul, viața trăită ori numai promisă: „Adună, chiștoace de țigări fără filtru de pe jos/ să le îngroape în grădiniță, la azil,/ în fața ferestrei camerei lui, din care vor crește/ zambile și lalele, îi plac atît, că se teme să nu-și piardă/ mințile. Se bucură de fie care amănunt al/ zilei de azi. Dă firimituri de pîine la vrăbii, la ieșirea/ din metrou. Face ce vrea, nimic nu-l mai/ atinge, are în cheiată o convenție în mintea sa cu Dumnezeu,/ unul, care are înfă țișarea din icoana de hîrtie,/ găsită mai demult pe drum. A cîștigat/ îndrăzneală în rugăciunile sale. Îi ajunge că n-a murit,/ res tul nu contează. Acum o săptămînă, la azil,/ înarmat cu o bucată de geam, a început să se taie pe mîini/ și pe abdomen. Azi i-au dat drumul din spital. Pe/ temeiul faptelor lui bune. E fericit. Se simte atît de bine,/ se teme să nu-și piardă mințile – că ar strînge/ pe cineva de gît! Ar petrece și ar iubi, ar juca și cînta,/ ar stri ca fete, ar bea. Mîine își va pune lipitori/ pe varice, va lua una cîte una din borcan, le are pregătite./ Crede că e plasat acum într-o relație corectă/ cu universul“ (Restul). Pînă a primi „restul“, azilul și bolnița spitalului, poetul va fi fost printre oamenii vii, cei trăind în patimi, la granița care despar te lumea morților de lumea viilor. Ființa din Luare aminte a pierdut războiul cu sine, trăind în derivă, cu gesturi și între figuri de o cruzime afișată („Mă duc să calc melcii/ uscați de pe mal, să-i auzi cum pîrîie – sunt/ cu nemiluita, fiecare cochilie, strivită parcă îmi scoate din/ inimă gîndurile rele. Tu ești/ pasărea aceea neagră, cu o libelulă uriașă în cioc?“ (Recunosc).
Două par a fi căile de refugiu: evocarea vîrstei de aur de la celebrul Canton 248 de la Adjud, pe care poezia lui Liviu Ioan Stoiciu l-a impus ca pe un topos al liricii noastre de azi și mulțimea semnelor unei subtile religiozități, ivi tă în „bătălia“ dintre „Ăl-din-baltă“ și Dumnezeu care apare „în vis“. Înspre lumea de la Adjud, lîngă apa Siretului, în „mirosul de go goși cu flori de salcîm“, după stația Valea Florilor, transcriind starea de dinainte de a scrie, poetul merge înapoi pentru a descope ri figura uitată a primului bufon din iarmarocul de lîngă calea ferată, la barieră, ieșind „zburlit dintr-o cutie cu arc“. Într-o altă ordine, poezia din Luare aminte crește dintr-un intertext, unind discursul poetului cu textele sacre, aliniind în vers cuvinte, sintagme, rugăciuni, pilde din Evanghelii: „Fie ca Domnul să fie cu ti ne“, spune Mărturisitorul lîngă Mănăstirea Durău. „Ce e legat pe pămînt, e legat și în ceruri“, iată e o frază din Scriptură, pe care poetul o însoțește, într-un poem cu o zicere populară, „să nu vorbești cînd popa iese din altar, că-ți ia Dumnezeu graiul“. Experiența postului de Paști în Iscusit, în pelerinaj la preotul Ciprian, la schitul de pe Ceahlău, „cu za hăr, ulei și orez în spate“, lepădîndu-se „de cele lumești“, spunînd Rugăciunea Inimii, rîvnitor spre nevoință, mergînd la biserică în Vinerea Mare, cînd „intră pe sub masa încărcată cu flori, cu crucea și cu cartea/ sfîntă ferecată cu șapte lacăte, de argint“, apoi, la Înălțarea Domnului, la Mănăstirea Putna sau Cernica, citind un „manual de spovedanie“, rostind rugăciuni precum „Doamne, ajută!“ sau aceea „pentru bunul mers al vieții și treburilor“, cum se cheamă a doua secțiune a cărții, în sfîrșit, rostind această rugăciune de limpezire, în emoție, smerenie și speranță: „Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu/ mai știm ce să fac, de mîine începînd,/ cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avîntul./ Iartă-mi rătăcirea. Cît voi mai avea în nări/ mirosul de fîn abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să/ înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat/ că mai țin umbră pămîntului – cînd de mai mare folos/ ar fi să mă pierd în zare… Limpezește-mă,/ Doamne! Că iubesc?/ Nu mă pot înfrîna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce/ va fi de venit, va veni, doar că eu m-am ascuns/ de mine și nu mă mai descopăr… «După aia, el a pus/ mîna pe ea și ea a lăsat mîna lui pe ea. Cum/ s-a întîmplat, cum nu»“ (Nu mă pot înfrîna).
La fel ca în toată poezia sa, Liviu Ioan Stoiciu aduce și în Luare aminte mărturia sensibilității omului într-o epocă în declin.