Îmi place să cred că școala, până acum 10-15 ani, a cultivat, mai mult sau mai puțin, sentimentul recunoștinței. În diferite forme, profesorii se asigurau că elevii lor vor avea rădăcini, că vor avea cui mulțumi și că vor ști să mulțumească. Într-o ordine aleatorie, încerc aici o contabilizare a modalităților de cultivare a recunoștinței în școală. Acum îndepărtată vreme (pentru unii, într-o întunecată vreme), ziua de școală începea cu rugăciunea: „Doamne, Doamne, ceresc Tată/ Noi pe Tine Te rugăm/ Luminează-a noastră minte/ Lucruri bune să-nvățăm […]“ și se sfârșea cu cuvintele: „Toți, cu inima curată,/ Ție, Doamne-Ți mulțumim/ Tu, cu darul Tău, Prea Sfinte/ Ne-ajuți oameni buni să fim […]“. Elevii erau învățați să Îi mulțumească lui Dumnezeu. Mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru ceea ce au învățat, elevii le mulțumeau, implicit, și învățătorilor, și profesorilor, care îi luminaseră în ziua respectivă.
Tot în școală elevii învățau că dacă profesorii se prețuiesc și se respectă (reciproc), ei nu pot face altfel. Am fost surprinsă plăcut când căutările mele prin vechituri – așa cum încep să fie numite lucrurile pline de istorie – au scos la lumină omagii dedicate unor profesori la 15, la 25 de ani de profesorat. Nu se aștepta ca profesorii să împlinească vârste înaintate ori, mai rău, să treacă în lumea drepților pentru a le fi aduse mulțumirile de cuviință. Elevii, studenții înțelegeau că profesorii lor, omagiați sau care omagiază, sunt niște oameni pentru care trebuie să nutrească sentimente de admirație și de recunoștință. Astăzi, la publicarea unui volum In honorem sunt trezite cele mai adânci sentimente de invidie, iar momentul e considerat unul specific epocii comuniste, neînțelegân du-se diferența dintre cultul personali tății și cultul recunoștinței.
Tot ca o recunoaștere a importanței anilor de liceu, a profesorilor, a muncii depuse atât de profesori, cât și de elevi, dar și ca o dovadă a trecerii printr-o școală a unor oameni care au contribuit, într-un fel sau altul – la istoria acelei școli, seriile de liceeni și de profesori obișnuiau să rămână în acea școală și într-un tablou. Multe dintre aceste tablouri erau gândite, scrise, realizate chiar de către absolvenți – viitori profesori, arhitecți, ingineri ș.a.m.d. Erau obiecte de o veritabilă valoare (valoare morală, sentimentală, istorică și chiar pecuniară). Astăzi, aceste tablouri, în foarte multe școli, au eliberat pereții (sau conducerile școlilor) de chinul de a le fi suportat… În școlile reabilitate n-ar mai fi voie cu tablouri pe pereți. Nici cu acelea ale întemeietorilor școlii (de multe ori, tablouri pictate chiar de către foști profesori de mare talent), nici cu galeria profesorilor care au condus școala, cu nicio imagine a trecutului. În școli noi, reabilitate – dar construite acum aproape două secole – trebuie să guverneze noul. Nimic din tot ce este vechi și unic (table uriașe cu trepied din lemn masiv, bănci de amfiteatru, de mari dimensiuni, din lemn vechi de un secol, parchet în modelul herringbone, mozaic, sobe de teracotă, coșuri – bijuterii arhitectonice, capele și multe altele) nu trebuie recondi ționat, recuperat. Totul trebuie înlocuit cu nou, cu lux, cu kitsch sau cu nimic. Păstrând proporțiile, pentru a nu săvârși o impietate, îmi pare că a face din băncile din amfiteatrele școlilor vechi de aproape 200 de ani – bănci vechi și ele de aproape 100 de ani – lemn de foc sau lemn de stat în ploaie și a le înlocui cu fotolii sau cu orice altceva e ca și cum s-ar scoate din biserici icoanele vechi și afectate de cari pentru a fi schimbate cu altceva. Dacă ar exista o picătură de recunoștință, nimic din ce am descris mai sus nu s-ar întâmpla.
În plus, dacă până mai ieri elevii erau învățați să se cunoască între ei și să se respecte pentru ceea ce învață, iar diplomele elevilor merituoși erau prezente în galeria olimpicilor, în vitrinele cu diplome ale șefilor de promoție, astăzi recunoștința, respectul, prețuirea nu mai pot fi descoperite și învățate nici în acest fel.
Lecția recunoștinței nu mai poate fi predată și învățată nici prin primirea și oferirea de flori. Cândva, mărțișoarele, primite și oferite de 1 martie, și florile, primite și oferite în școală, la începutul anului școlar, de 8 martie, la sfârșitul anului școlar – cât de frumoase erau coronițele oferite de profesori premianților! – sau florile oferite de elevi în orice zi guvernată de sentimentul de bine erau expresia recunoștinței și a dorinței de perpetuare a tradiției. Acum, sunt considerate a fi gesturi care ascund diferite interese. Dar oare ce sunt darurile oferite de învățători și de profesori elevilor? Cunoștințe, multe cunoștințe, sfaturi, idei, foi, fișe, cărți, rechizite, dulciuri, baloane, flori, fructe, frunze și multe, multe altele. Toate născute din mintea, din sufletul, din timpul, din imaginația, din bunătatea, din devotamentul, din pasiunea și (chiar) din banii profesorilor. Cândva, toate erau pietre la temelia solidă a recunoștinței pe care elevul avea să o manifeste. Acum, ceva firesc, ce face parte din fișa postului. Și, da, este ceva firesc, dar acest firesc are și el nevoie de un izvor de entuziasm, care nu poate fi decât recunoștința! Câți înțelegem cât muncesc învățătorii pentru ca la începutul anului școlar clasele să îi aștepte pe elevi cu tot ce este mai bun și mai frumos?
Tot în școala de ieri, care nu era perfectă, dar care ne învăța mai multe, inclusiv cât de important este chiar și numai un dram de recunoștință, profesorii și elevii își aminteau să serbeze zilele școlilor – 50, 100, 150, 190 de ani de la înființare – ori zilele de naștere ale patronilor onomastici și/sau întemeietori ai școlilor. În astfel de momente de sărbătoare, oficialități, profesori, elevi își exprimau recunoștința față de cei care au fost, față de cei care sunt.
Istoria locurilor și a oamenilor școlii se păstra inclusiv în anuarele și în revistele școlilor. Căutând cu totul altceva, am descoperit Anuarul Liceului „Spiru Haret“, din București, publicat – așa cum scrie pe coperta I – de Dimitrie Focșa, directorul liceului, în 1934, la 20 de ani de activitate a liceului (1913-1933). Anuarul conține patru părți, exceptând prefața. Partea I – Din trecutul liceului – cuprinde: Însemnări despre înființarea liceului, Tabloul foștilor directori, Tabloul foștilor profesori și, iată, câteva zeci de pagini de recunoștință, scrise de foști elevi despre foști profesori. Unul dintre foștii elevi este Alexandru Ciorănescu. În 1933, Al. Ciorănescu era proaspăt absolvent al Liceului „Spiru Haret“ din București și și mai proaspăt absolvent al Facultății de Litere și Filosofie a Univeristății din București. Fiindcă la bacalaureatul din iunie 1929 s-a clasificat Întâiul, alături de Șteinhardt O. Aureliu (cu siguranță, Nicolae Steinhardt), cu media 9,00, dar și pentru că fusese unul dintre elevii talentați, care se remarcase în paginile revistei liceului – „Vlăstarul“, Alexandru Ciorănescu a fost invitat să scrie despre profesorul său de științe naturale, Nicolae Moisescu. Paginile semnate în acest anuar nu se regăsesc în Amintiri fără memorie 1911-1934, volumul din 1995 (din păcate, nu posed volumul publicat în 2019, la Editura Spandugino, îngrijit și editat de regretatul profesor Mircea Anghelescu). Este posibil ca textul să nu fi fost publicat decât în Anuarul Liceului „Spiru Haret“. Voi reda în continuare câteva paragrafe din care înțelegem cât cântăreau înainte recunoștința și admirația: „Din cele dintâi zile ale intrării mele în liceu mi se întoarce statornică în minte icoana profesorului Moisescu. Înalt, sau poate doar părând a fi înalt din pricina siluetei lui fragile de om bătrân pe care vârsta nu-l îndoae, ci-l subțiază, mustața lui albă însemna pe figura lui palidă o trăsătură de bătrânețe blajină și dulce; privirea lui mobilă și caldă o sublinia adăogându-i și un aer de seriozitate, aproape un aer de tristețe, ale cărei pricini, dacă au fost, nu le-am cunoscut niciodată. Iar peste toată această impresie de căldură sufletească încă pâlpâind cu vigoarea tinereții depărtate se așezau ca o temperare rudimente din rigiditatea magistrală a universităților germane prin care trecuse, și din care moștenise ceva în hainele de culoare veșnic închisă și încheiate înalt, în gulerul tare și alb, și în vocea care mi se păruse, cel puțin în timpul unor explicațiuni de caracter științific, atât de tăioasă, distantă și rece. Sufletul pe care mi-l imaginam atât de străin de al nostru era dimpotrivă cel mai apropiat și cel care se silea mai mult să ne înțeleagă. […] Atât de iubitor față de noi, și atât de înțelegător al tăinuitelor noastre necazuri, nu rareori el s’a coborât în recreație printre noi, și’a luat la braț pe vreunul pe care îl găsea mai singuratic, mai timid și lipsit de prieteni, plimbându-se cu el și vorbindu-i ca prietenul de care ducea lipsă. […] Felul de a face lecții al profesorului nostru era unic; atâtea lucruri pe care astăzi mi le amintesc atât de ușor și mi se întorc nechemate în minte, îmi dovedesc că învățam în acea vreme cu o dragoste precisă și sigură, dragoste nu atât pentru materia ce nu mă atrăgea în chip deosebit, cât pentru cel ce ne-o făcuse, prin silința lui, și nu și prin a noastră, plăcută. […] Îmi amintesc astfel de dimineața în care privind pe ferestrele clasei în stradă, cineva l-a văzut venind cu o coșniță de piață în mână, îndată s’au umplut de capete și celelalte ferestre, și cu o nerăbdătoare nedumerire am iscodit să vedem de vom ghici ce se ascunde în coș. […] Deși n’am fi putut să înțelegem atunci ce urmărește profesorul nostru prin acest fel de lecțiuni […], cel puțin ne dădeam seama că ele sunt de un fel aparte. […] sunt lucruri de care nu mă îndoi că nu se vor șterge, și acestea sunt coșnița cu care venea la școală numai pentru noi […] și privirea de bătrân duios dela care aștepți un sfat și-o poveste, a unui profesor pe care l-am iubit atât cât ne-a iubit și el pe noi. […] Și în afară de aminitrea unui volum păstrat în raftul bibliotecii de fiecare dintre noi, mai rămâne într’un raft al sufletului în care se așează amintirile vechi un gând de pietate și recunoștință către dascălul care ne-a fost atât de prețioasă călăuză în cei dintâi pași ai unei vieți abia începute“.
…Tot în școala de altădată, elevii învățau că, din când în când, trebuie să mulțumești pentru a rămâne bun și pentru a-i ține și pe alții buni. Alex Ștefănescu, nu mai știu unde, spunea sau scria, referindu-se la lipsa de recunoștință din zilele noastre, că „e o mare infirmitate să nu poți să admiri“. Admirația, sentimentul de prețuire și de respect, fiind într-un punct al seman ticii sale echivalent și cu recunoștința, întrucât o persoană, devenind admirată, i-a făcut deja un bine persoanei care admiră: i-a deschis inima.
Astăzi, eu vreau să le mulțumesc tuturor profesorilor care i-au învățat și care îi învață pe elevi ce este recunoștința, acest cuvânt cu iz arhaic, dar neieșit din uz, precum și tuturor profesorilor care i-au învățat și care îi învață pe elevi să admire și care admiră ei înșiși!
Un nou an școlar guvernat de sentimentul nobil al recunoștinței!