Gabriela Melinescu există în conștința publică mai mult ca un personaj imaginar decât ca unul real. Diverse elemente din biografia ei favorizează crearea unei legende. Faptul că mulți ani a fost iubita unui mare poet, Nichita Stănescu, duce la o analogie cu Veronica Micle, privită de Eminescu ca o femeie himerică. Mutarea ei în 1975 în Suedia, țara Premiului Nobel, și căsătoria cu editorul suedez René Coeckelberghs sugerează o fractură existențială fabuloasă. Este cunoscută, în sfârșit, dăruirea cu care Gabriela Melinescu a susținut în Suedia promovarea a numeroși scriitori din țara ei de origine, atitudine rar întâlnită, care îi dă o aură de „zâna bună a literaturii române“.
Tragică și emoționantă este și internarea ei, încă de acum câțiva ani, într-un azil din apropiere de Stockholm. Grupul de ziariști de la București care a făcut un reportaj cinic în acel azil, publicând și fotografii de o indecență nerușinată, a oripilat lumea noastră culturală (așa cum s-a întâmplat anterior cu reportajul unei ziariste despre Monica Lovinescu, în ultimele ei zile de viață, petrecute într-un spital de lângă Paris). În căutarea unui senzaționalism ieftin și de prost-gust, ziariștii au ratat sensul profund și tulburător al situației: faptul că o poetă sărbătorită cu admirație și dragoste de contemporani la împlinirea vârstei de 80 de ani nu știe că este sărbătorită.
Am văzut-o pentru prima dată pe Gabriela Melinescu (despre care știam câte ceva) în 1968, în studenție, când a citit în Amfiteatrul „Odobescu“, într-o ședință a Cenaclului „Junimea“ prezidată de George Ivașcu. În fața noastră a apărut o fată frumoasă și delicată, dar nu timidă, mai degrabă fremătând de nerăbdarea de a se face auzită. Ne-a citit nu poeme, cum ne așteptam, ci fragmente dintr-o viitoare carte de proză (avea să apară în 1969): Bobinocarii (cuvântul, creație lingvistică năstrușnică, a intrat până la urmă în vocabularul limbii române; l-am regăsit nu demult într-o scrisoare a lui Emil Brumaru către Petre Stoica: „Umple mașina cu bobinocari și vino la Dolhasca!“)
Proza citită atunci ne-a surprins pe toți, printr-un fel de prestidigitație cu cuvinte. Acestea nu erau folosite pentru a ni se relata ceva, ci ne erau arătate. Și captivau prin calambururi ingenioase, dar mai ales prin idei fulgurante, sinteze rapide, aluzii culturale și politice.
Am întrevăzut în această efervescență ludică ceva din spiritul lui Nichita Stănescu. După câteva decenii, o mărturisire a Gabrielei Melinescu mi-a confirmat intuiția de atunci:
„Nichita era un fenomen, era o lume întreagă, se născuse cu poezia în el. Am înțeles mai bine de la el ce înseamnă să scrii, fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație. Datorită lui am aflat că purtam o lume în mine și că trebuia s-o exprim; și că a scrie înseamnă să fii conștient de tot ce există. Fiindcă și eu și Nichita, cunoscându-ne prin scris, nu voiam să trăim într-un mod inconștient – e foarte important pentru un scriitor să exprime viața. Tot de la el am înțeles că nu există lucru mai greu decât a trăi. Iar noi trăiam ca să dăm formă lucrurilor care nu aveau formă. Sentimentelor. Arta ne ia cu ea într-o călătorie orfică în adâncul psihicului omenesc. Ne ajută să înțelegem mai bine care e rostul nostru pe lume. La întâlniri, ne citeam unul altuia poemele pe care le scriam și, cu timpul, Nichita ajunsese să-mi dicteze mie poemele lui. El era mai puțin interesat să publice, nu-l interesa să-și adune toate hârtiile, nu era egoist cum sunt de obicei scriitorii. Dar eu le-am strâns și le-am dat unei dactilografe de la România literară, să le bată la mașină. După aceea i le-am dat lui Nichita. Și așa au apărut cărțile lui. Eu l-am ajutat să nu se împrăștie, să nu risipească sau să arunce la gunoi improvizațiile pe care le făcea. Unele erau poeme extraordinare.“
Poeta se contaminase într-o oarecare măsură de acea nebunie a creației, pe care o trăia Nichita Stănescu la scenă deschisă, dar nu îi imita modul de a scrie. Avea – și a avut și ulterior – un stil propriu, amestec de sagacitate și volubilitate, de sentimentalism expeditiv și dramatism al ideii.
Iată ca exemplu poezia Albastru de Voroneț, din volumul de debut din 1965:
„Meșterul cu ochi albastru./ Irisul înlăcrimat./ Pe obraz subțire ploaie./ Albastrul cutremurat.// Poate-i s-a născut un fiu/ și-a primit din sat solie./ Strigă, tremură de dor,/ albastrul de bucurie./ Și au rîs aici, zugravii,/ pensulele-au amețit./ Dinții albi opriți în hohot./ Albastrul în alb topit./ Mai departe se-ntrerupe/ cerul verii nefirește…/ Meșterul nemaivăzut/ Ca izvorul s-a pierdut…/ Ceru-n ochiul drept lipsește.“
Depășind stadiul poeziei cu rimă și ritm, Gabriela Melinescu a început să facă loc în versurile ei și reflecției (ca Ana Blandiana). Prezintă interes în mod special reflecțiile asupra condiției de scriitor:
„Când scriem trebuie/ să păstrăm distanța/ față de ce s-a întâmplat în cuvinte.// Ca atunci când/ salvezi un om/ de la înec:/ Trebuie să-l ții pe acela/ strâns/ dar nu prea aproape de tine/ ca să nu te poată trage/ și pe tine cu el/ în adânc.“
Poemele mai lungi, discursive, sunt cele care o pun cel mai bine în valoare pe Gabriela Melinescu, pentru că sunt lungi, nu lungite, și mereu surprinzătoare, prin schimbări neașteptate de direcție, care mențin activă atenția cititorului:
„Aceasta nu este ultima scrisoare pe care ți-o scriu/ Corespondența noastră continuă/ deși se spune că ai plecat pentru totdeauna./ Nu ca de obicei în Franța sau Turcia/ unde prin hipnoză un vrăjitor/ te va învăța repede rusa ori chineza/ sau toate limbile dintr-o dată/ Toate limbile pe care un poet/ are poftă să le guste ca pe vinuri.// Cu toate că nu mai ai nici o adresă/ posedă încă, bătrâna ta mamă/ cutia noastră poștală minunatul dulap de poezii/ care există în camera ta,/ dulapul de poezii cu picioare de grifon/ și aripi de balaur,/ dulapul care poate să meargă și să zboare/ înainte și înapoi/ din lumea asta către cealaltă.// Dulapul de poezii/ care poate străbate ca un fulger/ prezentul și trecutul, înapoi/ până în acel timp și loc unde tu te-ai născut./ Acolo te poți întâlni pe tine însuți/ un băiat născut beat de șampanie,/ citind în cada din baie,/ cu poemele lui Baudelaire în sânge,/ băiatul scotocind în biblioteca tatălui său/ gânditor, pe umăr cu corbul lui Edgar Allan Poe.// Dulapul de poezii, această minune/ care știe multe despre noi,/ conversând tot timpul cu poeții planetei/ în timp ce noi fermecați ascultăm/ improvizațiile lui Erik Satines Trois gymnopédies și Desespoir agréable.// Dulapul de poezii mereu deschis pentru magie,/ pentru amețeli plăcute/ și toate dezgusturile posibile./ Dulapul de poezii care singur înțelege/ că tu ai încă mulți poeți de descoperit, cel puțin o nouă limbă de învățat/ și încă o femeie de cerut în căsătorie.// Te asigur: Aceasta nu este ultima scrisoare pentru tine,/ corespondența noastră continuă,/ cu toate că nu mai ai nici o adresă./ Există încă/ dulapul de poezii cu picioarele de grifon/ și aripi de balaur,/ dulapul de poezii care merge și zbura/ înainte și înapoi,/ din lumea asta către cealaltă.“ (Dulapurile de poezii).
Ne aflăm în momentul în care, judecând retrospectiv, putem sesiza principala diferență dintre atitudinea față de poezie a lui Nichita Stănescu și cea a Gabrielei Melinescu. Nichita Stănescu se livrează pe sine cu totul poeziei, cheltuiește din propria lui ființă pentru a crea, așa cum se consumă sub ochii noștri artificiile pentru pomul de iarnă în timp ce împrăștie scântei. Gabriela Melinescu nu este angajată cu totul în actul scrisului. Ea improvizează, sugerează în treacăt, face un fel de exerciții de intrare în atmosferă. Și rămâne, mereu, în acest stadiu. Poezia ei este mai curând o prepoezie, extemporalul unui copil superinteligent și plictisit, care întrevede instantaneu soluția oricărei probleme și renunță să o mai rezolve.
Jurnalul suedez, din care au apărut cinci volume, se remarcă prin intensitatea cu care sunt trăite nu numai întâmplările vieții, ci și ideile. O eseistă din Chișinău, Inga Ciobanu, a argumentat inteligent similitudinea între Gabriela Melinescu, ca autoare de jurnal, și Jeni Acterian:
„Comparată, în planul diaristicii, cu Jeni Acterian, datorită unui amestec de pasionalitate și luciditate, de freamăt carnal și fervori mistice, Gabriela Melinescu regizează un adevărat spectacol al eurilor. Bineînțeles, este vorba de o premeditare diaristică, întrucât această dispersare este privită cu luciditate, diarista desprinzând una de alta identități fluide, permanent inter-șanjabile.“
Ca și în alte texte ale ei, Gabriela Melinescu include în jurnal considerații subtile asupra scrisului. Se observă pe sine în timp ce scrie, încercând să descifreze sensul existențial al acestei îndeletniciri solitare:
„Trebuie spus că nu scriem niciodată pentru noi, ci mai degrabă din dorința de a ieși din singurătatea momentului, a comunica cu semenii noștri, sau măcar cu o singură persoană cât de apropiată sau depărtată ar fi ea. Ceea ce e de ascuns, marile secrete ale fiecărei ființe, acestea se ascund singure într-un spațiu cețos, dezvăluindu-se brusc tocmai în dorința de a câștiga un prieten, prin scris.“
Dar jurnalul nu este monotematic. Proza vieții se amestecă adesea cu aspirația spre sublim:
„Acum am impresia că mi se fură timpul de creație și iubirea, viața de familie s-a transformat într-o bucată de plumb. Ceva care mă împiedică să am vise – ele nu se pot face decât în singurătate. E vorba mereu, pentru mine, să găsesc o cale prin care să împac scrisul cu datoriile mele de soție, lucru care pare ușor, dar în realitate viața de familie exclude orice în afară de acel rol de zână bună care a început să-mi apese greu pe creier.“
Nimic nu rămâne tern în textele scrise de Gabriela Melinescu. Totul capătă înălțime intelectuală, datoriră capacității autoarei de a regândi cu fervoare chiar și faptele anodine. Opera ei este un spectacol de inteligență.