„Literatura mă apără de mine însumi, gazetăria – de ceilalți“
Dumnezeu nu e mort Interceptări. Note informative (Editura Polirom, 2022) este cel mai recent volum semnat de Cristian Tudor Popescu și, totodată, cartea de la care pleacă dialogul de față.
Cristian Tudor Popescu (n. 1956, Bucu rești), absolvent al Facultății de Auto matică și Calculatoare București, este scriitor și gazetar. Critic și istoric de film, doc tor în cinematografie și media al Universității Naționale de Artă Tea trală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Ci neaștilor. Redactor-șef al ziarului Adevărul (1996-2005), al săptămânalului Adevărul Literar și Artistic (1992-2005), al ziarului Gândul (2005-2008), fondator al platformei Republica. Președinte al Clubului Român de Presă (2003-2008). Realizator al emisiunilor săptămânale de cultură cine ma tografică Cine Te Prinde (ProTV, 2005-2014) și Cinematepeca (Digi 24, 2018-2019). Declarat pe baza sondajelor de opinie, de patru ori consecutiv, ziaristul și analistul politic nr. 1 al României, în anii 2005, 2006, 2007, 2008. Deținător al Premiului european pentru jurnalism ZEIT-Stiftung. Distins cu Ordine dei Giornalisti, înmânat de președintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi, în decembrie 2004. Premiul Congresului European de SF de la Montpellier pentru volu mul Planetarium (1987), Premiul de excelență al revistei Convorbiri literare (Iași, 2011), Premiul academic al Uniunii Cineaștilor din România (2011), Premiul „Ion Cantacuzino“ pentru publicistică cinematografică (UCIN, 2015).
Cărți publicate: Planetarium (Albatros, 1987, Premiul Congresului European de SF, Montpellier); Imperiul oglinzilor strâmbe (Societatea „Adevărul“, 1993, antologie SF); Copiii fiarei (ediția I, DU Style, 1997; ediția a II-a, Polirom, 1998; ediția a III-a, Polirom, 2013); Vremea Mânzului Sec (ediția I, Cartea Românească, 1991; ediția a II-a, Polirom, 1998; ediția a III-a, Polirom, 2019); Timp mort (Polirom, 1998); Omohom. Ficțiuni speculative (Polirom, 2000); România abțibild (Polirom, 2000); Un cadavru umplut cu ziare (Polirom, 2001); Nobelul românesc (Polirom, 2002); Sportul minții (Humanitas, 2004); Libertatea urii (Polirom, 2004); Trigrama Shakespeare. Ficțiuni speculative (Corint, 2005); Luxul morții (Polirom, 2007); Cuvinte rare (Polirom, 2009); Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989) (Polirom, 2011); Filmar (Polirom, 2013); Viața și Opera (Polirom, 2016). (Editura Polirom)
V-ar fi plăcut să jucați tenis cu un scriitor?
Cu Mihai Eminescu. Este singurul scriitor român care, așa cum rezultă din mărturiile vremii, îndrăgea cultura fizică, alăturând-o culturii. Juca fotbal, înota foarte bine, făcea gimnastică, ridica greutăți. Tenisul a fost inventat în Anglia, în 1873. Nu a ajuns în România la timp, ca să-l practice Eminescu. Cred că i-ar fi plăcut mult această îmbinare a mișcării cu mintea.
De unde vă luați ficțiunea cea de toate zilele?
Din ficțiunea cea de toate zilele, numită abuziv „realitate“. Omul viețuia în realitatea pământului, pădurii, pietrelor, apelor, animalelor acum zeci de mii de ani. Și, separat, ficționa pe pereții peșterilor și în jurul focului. Astăzi, trăim înecați într-o cuprinzătoare ficțiune fabricată de noi înșine. Tot ce se află între guri de canal și avioane în zbor e ficțiune. Trăim într-o peșteră colosală, cu pereții încărcați până la refuz cu desene – afară din ea nu mai avem ce căuta.
Scade dramatic forța cărților, a filmelor, a artelor clasice de a „livra“ ficțiune și sens în comparație cu ceea ce ne vine de la noile dihănii, de la noile tehnologii?
Arta ca meserie se evaporă. Cetățenii își produc singuri „artă“ cu smartfonul. Își oferă unii altora, cu milioanele, „operele“ video-audio-scripturale, gratis. La ce mai e nevoie de scriitori, de cineaști, de artiști? Democrația împlinește astfel un vis vechi al ceaușismului – „Orice om al muncii, dacă-și pune mintea, poate să producă cultură și artă de cea mai bună calitate“. Dihăniile sunt oamenii, nu cipurile.
Dumnezeu nu e mort e totuna cu „Dumnezeu nu a murit“?
Nicidecum.
Ce autor care nu mai e în viață ați vrea să se fi putut uita peste umărul dumneavoastră când scrieți (eventual, chiar să vă facă observații pe manuscris)?
Ov. S. Crohmălniceanu.
Ce vă apără cel mai mult, ce e mai protector (și, în oglindă, ce vă expune, vă fragilizează): să scrieți literatură sau să faceți publicistică?
Literatura mă apără de mine însumi, gazetăria – de ceilalți.
Visați literatură?
Nu. Visul e o formă de excreție, o dejecție a creierului, profund materială, deși este metafizicizat în neștire, de milenii. Presimt literatura, presimt că voi scrie ceva. Pot să treacă ani până se întâmplă, dar se întâmplă până la urmă, negreșit. O să rămân cu subiecte de scris pentru lumea cealaltă.
À propos (de un vers faimos al Anei Blandiana): câtă literatură conțineți?
Otrăvitor de multă. Mă și mir cum am putut să trăiesc.
Ce sunt „notele informative“ & „interceptările“ din cea mai recentă carte a dumneavoastră și care e diferența lor specifică în raport cu ceea ce e, în legătură cu ambele, omologat deja și cumva chiar folcloric?
Răspunsul e în carte. Sunt de părere că scriitorului nu îi este îngăduit să vină cu comentarii-explicații-proptea în afara textului literar. Cartea trebuie să meargă pe picioarele ei. Dacă n-a fost concepută schiloadă.
Ați venit cam târziu cu „notele informative“? Alții, cu altfel de note informative, au făcut carieră…
Penumbra unei saune, în care zăceam după ore de antrenament intens. Mai era doar un ins, la vreo 50 și, zdravăn, preocupat să-și maseze periodic pielea lăcuită de sudoare. „Domnu…, să știți că v-am cumpărat cartea…“, zice cu o boare de amenințare în glas. „Mă bucur să aud asta“. „Da ce vreau să vă întreb: interceptările și notele informative se bazează pe documente de la CNSAS?“. Puternică întrebare. Probabil e colonel. Îmi trebuie câteva secunde bune ca să articulez: „Ați citit-o pe toată?“. „Nu, am răsfoit-o“. „Păi, citiți-o“. „Și, se luminează treaba până la urmă?“.
De ce vă place Iov? Pe ultima copertă a cărții „Dumnezeu nu e mort“ e Iov și numai Iov…
Din nou, răspunsul poate fi găsit în această carte, poate chiar în titlu.
Ca să merg spre ceva care e foarte probabil să vă enerveze (legându-mă, totodată, de ceva – stupid! – care vi s-a reproșat): gândiți românește, scrieți românește (inclusiv sau mai ales literatură)?
Nu. În minte îmi apare brusc un gând, sau mai multe, care, uneori, nu știu de unde vin și care nu sunt în nicio limbă. Nu pot să le descriu, dar știu întotdeauna, din acel moment, că voi scrie. Tot ce urmează, creșterea și traducerea acelui gând, care, într-un fel, exista deja, o fac în românește. În altă limbă, pe care o cunosc destul de bine, franceza sau engleza, traducerea ar fi mai mult moartă decât vie.
Că presa de la noi s-a stricat rău de tot e un fapt. E la fel, schimbând ceea ce e de schimbat, și cu literatura? E o relație de simetrie între aceste două „povești“ recente (și amare) despre decădere, degradare, declin?
În cazul literaturii, e vorba de scăderea interesului pentru arta scrisului. Scriitori buni încă se mai găsesc, cititori care să le înțeleagă profund munca și reușitele, tot mai puțini. Cât privește presa, tot receptorii sunt problema – dictatura mass asupra media. Degradarea masei impune degradarea presei, care, ce-i drept, se duce la vale relaxată.
Ce recitiți cel mai mult, cel mai des?
Borges, Eminescu, Lem.
Textele din Dumnezeu nu e mort au mască sau nu au mască?
Nu mă duce capul să răspund la această întrebare.
Dumnezeu nu e mort e, cel puțin, un titlu de carte. Dar v-ați bucura să existe Dumnezeu, domnule Cristian Tudor Popescu?
Cum să mă bucur în legătură cu existența a ceva ce nu este definit decât printr-un cuvânt? E ca și cum m-aș bucura că există Brapunundang.
Ce fel de texte sunt cele din această carte: „tăiate“, „smeșuite“, „lung de linie“, „forehand“-uri, „revere“? Sau?
Loburi.
Se stinge generația cuvântului tipărit. Vă simțiți, tot mai mult, ca un fel de reprezentant al „ultimilor mohicani“?
Da, demult. Dar nu sunt trist din pricina asta. Am trăit când a trebuit.
Întrebarea ascunsă: cu cine din lupta aceasta țineți – cu imaginile sau cu cuvintele? Cu David sau cu Goliat?
E o luptă falsă. Nu se bat cuvintele cu imaginile, ambele sunt atacate de pregetul crescând al oamenilor de a raționa și a simți. De bezna spiritului.
În ce ecranizare a unei cărți v-ar fi plăcut să jucați?
În niciuna. Sunt un actor prost. Nu știu să joc decât pe textele scrise de mine.
Ați venit spre gazetărie dinspre carte. Vă întoarceți la carte, lăsând tot mai mult în spate gazetăria sau dându-i tot mai puțin?
Nu știu, în clipa de față, încotro o să mă bată gândul.
De ce nu ați scris până acum un roman?
Am scris: Vremea Mânzului Sec.
